În schimbul păcii cu Imperiul Otoman, Moldova și Muntenia au plătit anual haraciul, acesta fiind doar una dintre numeroasele contribuții pe care voievozii Țărilor Române trebuiau să le trimită Porții.
Haraciul se plătea de obicei de Sfântul Gheorghe. În secolul XV, plata se făcea exclusiv în monede de aur. Cu apariția talerilor occidentali, otomanii au început să accepte și alte monede.
Majoritatea surselor istorice despre haraci sunt otomane, iar acestea sunt de încredere datorită naturii lor birocratice. Documentele administrative otomane, destinate uzului intern și secretului de stat, nu aveau scopul de a manipula publicul. Aceste documente sunt acum publice, fiindcă arhivele otomane nu mai sunt secrete.
Din păcate, documentele anterioare secolului XVI au fost vândute ca maculatură la începutul secolului XX. Totuși, chitanțele otomane din a doua parte a secolului XVI s-au păstrat, reflectând un sistem birocratic avansat.
Revenind la plata haraciul, trebuie de menționat, că el varia ca sumă, iar uneori era redus sau suspendat din cauza războaielor sau cataclismelor naturale. Unii domni, precum Vlad Țepeș, au reușit să convingă sultanul că banii ar fi mai bine investiți în acțiuni benefice. Alți domni nu au putut plăti din diverse motive, cum ar fi fuga domnului precedent cu visteria sau necesitatea consolidării domniei.
Muntenii au început să plătească haraciul cu aproximativ jumătate de secol înaintea moldovenilor, în cuantum sensibil mai mare.
S-a păstrat chiar scrisoarea sultanului Mehmed al II-lea, scrisoare scrisă în 1455, atenție în slavonă, prin care solicita de la Petru Aron, domnitorul Moldovei, plata a 2.000 de zloți roșii. Numiți și zloți tătărăști sau galbeni roșii. Aceștia erau imitații de ducați venețieni produși în părțile controlate de tătari, în special în Crimeea, și care destul de des erau de calitate ceva mai inferioară.
Odată cu luarea tronului la 1456 Ștefan cel Mare a trebuit să accepte mărirea haraciul la 3000 de ducați venețieni, iar la o dată necunoscută, pe care unii istorici o bănuiesc undeva după cucerirea Chiliei, în 1465, la 5000 de galbeni, a continuat să plătească până cel târziu în 1474, când refuzul plății tributului a condus la dezastruoasa campanie în Moldova a lui Suleiman.
În 1515, sub Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan, haraciul a urcat la opt mii de ducați și a rămas așa și sub fiul acestuia, Ștefăniță sau Ștefan al IV-lea.
Deci, câți bani au plătit românii otomanilor prin intermediul haraciului? Să calculăm. Dar nu uitați, încă o dată, cifrele sunt aproximative, însă calcul matematic e precis.
Deci, în răstimpul de trei sferturi de secol, de la Petru Aron până la moartea lui Ștefăniță, adică în ianuarie 1527, moldovenii au plătit numai haraci la haznaua sultanului 352 de mii de ducați, adică la 3,5 grame per ducat, mai bine de 1,2 tone de aur.
Muntenia, într-un răstimp de circa un secol, de la Mircea cel Bătrân până la moartea lui Neagoe Basarab, a plătit numai haraci cel puțin 874 de mii 500 de galbeni, la o greutate de circa 3,5 grame aur per ducat. Asta înseamnă peste trei tone de aur.
În concluzie, Muntenia și Moldova au plătit până în primul sfert al secolului al XVI-lea, împreună, aproape 4 tone jumate de aur de cea mai înaltă puritate. Și asta numai haraciul.
în caz că atunci când admirați în concediile dumneavoastră minunățiile arhitecturale ale altora, vă întrebați de ce nu am fost și noi în stare să facem așa ceva sau cât de cât comparabil? Acum știți de ce?
sursa: https://www.youtube.com/watch?v=oqR9I4fKagg
