Parafrazând un foarte cunoscut aforizm latin, care zice Inter anna silent Musae (Când vorbesc armele, muzele tac), preluat de la vechii romani care afirmau, prin gura lui Cicerone, că atunci când vorbesc armele, legea tace, astăzi este cazul să declarăm sus şi tare că atunci când se joacă fotbal (mare şi de calitate), politicienii tac! Or, marea sărbătoare fotbalistică, care are loc în Franţa şi va continua până la 10 iulie are menirea, pe lângă altele, să confirme că există pe această lume şi lucruri, care ne unesc, nu doar care ne dezbină.
Chiar dacă la această mare sărbătoare a sportului-rege sunt prezente doar 24 de ţări de pe bătrânul continent asta nu înseamnă că celelalte (printre ele şi adevăraţi coloşi ai fotbalului, precum Olanda, Grecia, Serbia sau Bulgaria, de exemplu) au fost lăsate în afara fenomenului, ba dimpotrivă – toată lumea stă cu ochii pe Franţa şi toată lumea are posibilitatea să aplaude pe cine doreşte şi cât doreşte. La fiecare meci operatorii TV scot în evidenţă personalităţi politice şi sportive notorii, care au ocupat locuri în tribune şi prin cuminţenia şi toleranţa lor sunt exemplu de urmat. Măria sa fotbalul a făcut ca, măcar pentru o scurtă perioadă de timp oamenii să uite de lipsuri, sărăcie, dezmăţ şi intrigi şi să se concentreze pe lucruri mai frumoase. Stadioanele au devenit arene nu doar pentru sportivi, dar şi pentru acei afectaţi de fel de fel de embargouri, pentru rivalii „de moarte”, pentru săraci şi bogaţi, pentru toţi acei, care au fost şi rămân fideli principiilor lui Pierre de Coubertin „O, sport, tu eşti pacea!” şi „Importantă este participarea, dar nu victoria!”. Măcar timp de o lună vor fi „puse la păstrare” armele de tot felul, începând cu cele mai sofistiate pistoale şi terminând cu limbile pline de venin ale politicienilor.
Însă, cu părere de rău, locul politicienilor, meşteri în tulburatul apelor a fost luat de huliganii, care, în pofida înţelepciunii populare care spune „că răii nu au naţionalitate”, îşi fac de ruşine ţările din care provin. Organizatorii, speriaţi de ultimele acţiuni de terorism, care au avut loc inclusiv în Franţa, au luat toate măsurile de securitate, dar nici în gând nu le-a venit să creadă că pericolul cel mare va apare nu din partea teroriştilor, dar a unor microbişti din unele ţări nu doar cu tradiţii fotbalistice, dar şi…huliganice. Regretabil faptul că rolul de „vioara întâi” şi l-au asumat, şi de data aceasta, amatorii fotbalului şi adevăraţii profesionişti în ale huliganismului din Anglia, secondaţi cu măiestrie de „colegii” lor din Rusia. Îmi spunea cineva, care are rude la Paris că „fanii” englezi şi ruşi nu doar domină fondalul sonor al competiţiei, dar au devenit la fel de priculoşi ca „teroriştii cu acte în regulă”. Deloc întâmplător unul din aceşti „microbişti” se afla în stare de comă la spital, trei ruşi şi-au prelungit „şederea” în Franţa cu 1-2 ani, iar Federaţia Rusă ar putea pierde „la masa verde” dreptul de a organiza, în anul 2018, campionatul mondial la fotbal. Şi aceasta în timp ce selecţionata acestei ţări era considerată una din favoritele turneului din Franţa, cu mari perspective pentru campionatul mondial. Adică, uneori răul care nu-l pot face politicienii, îl fac tinerii aflaţi sub influenţa alcoolului şi nu numai. Ce-i drept, unele surse media afirmă că şi aici şi-a băgat codiţa politica mare – chipurile, ruşii au fost supăraţi pe scandările anti-Putin (care s-ar face vinovat de războiul din Ucraina) şi anti-Şarapova (care a fost descalificată pentru doi ani, din cauza utilizării medicamentelor interzise), ieşite din gura englezilor.
De altfel, despre faptul că fotbalul este mai mult decât un sport şi a devenit pentru unii o adevărată religie vorbesc şi unele exemple, care nu au nimic comun cu ieşirile degradante ale unor specii umane. Bunăoară, câteva surse media au scris despre un microbist nord-irlandez, care a decedat în Franţa nu din cauza violenţelor şi despre decesul subit al tatălui căpitanului selecţionatei Croaţiei Dario Srna. Şi aceste tragedii au avut loc numai după primele patru zile ale campionatului. Probabil, fotbalul şi-a depăşit rolul de joc sportiv şi de sursă stabilă de existenţă nu doar pentru fotbalişti, dar şi pentru rudele acestora ( nu mai este cazul să ascundem acest lucru) şi a devenit, pentru multă lume, o obsesie.
Faptul că la această întrecere majoră nu participă şi selecţionata Republicii Moldova nu este şi nu poate fi o ruşine şi un motiv de a ne pune cenuşă pe cap. Mai degrabă este vorba despre o legitate, cât n-ar fi de dureros să recunoaştem acest lucru. Pe de-o parte, în afară de Islanda (care este unica reprezentantă a ţărilor mici în Franţa) şi ceilalţi pitici-fotbalişti au rămas acasă. Pe de altă parte, într-o ţară în care agricultura, industria şi toate celelalte ingrediente ale unei societăţi contemporane sunt la pământ ar fi fost alogic să avem un fotbal de performanţă. La urma urmei, la ce ar putea pretinde o ţară care la jumătatea de an nu are votat măcar bugetul…
