Uneori statuile își pot schimba adresele mai mult decât unii oameni și pot umbla și ele. Monumentul lui Ștefan cel Mare din Chișinău este unul dintre cele mai cunoscute monumente din spațiul locuit de români și, totodată, unul care a avut o istorie foarte aventuroasă.
Sculptorul Alexandru Plămădeală, născut la Chișinău în anul 1888, era deja un artist cunoscut în anul 1923, când a primit comanda de a realiza un monument dedicat domnitorului Ștefan cel Mare. În acel moment, Basarabia era parte a României Mari, iar guvernul de la București dorea un monument care să simbolizeze caracterul românesc al Chișinăului. Sculptorul Plămădeală a acceptat comanda și a început să studieze portretele lui Ștefan cel Mare din mănăstirile din Moldova.
Monumentul a fost terminat în primăvara anului 1928, când se aniversa 10 ani de la Unirea Basarabiei cu România. Măreața statuie a lui Ștefan a fost inaugurată la Chișinău în aprilie 1928, la o intersecție de pe o latură a unui parc din centrul orașului, dar nu a rămas aici decât 12 ani. În iunie 1940, când Basarabia a fost ocupată de trupele sovietice, monumentul a fost demontat și transportat în România, unde mai bine de un an a fost ținut într-un depozit din Vaslui.
În vara anului 1941, Basarabia a intrat din nou în componența României, iar în august 1942. Statuia a fost din nou adusă la Chișinău și reinstalat la o aruncătură de săgeată de amplasarea inițială. Brațul ridicat al lui Ștefan și crucea pe care o ținea în mână doreau să semnifice încă o dată victoria românității asupra bolșevicilor atei. Numai că această victorie a fost de scurtă durată.
La începutul anului 1944, în fața înaintării armatei sovietice, monumentul lui Ștefan cel Mare a fost încă o dată demontat și trimis în România. Se pare că a călătorit mult și de această dată, ajungând pentru scurt timp să fie depozitat inclusiv la Craiova.
Dar în anul 1945, monumentul a fost găsit în România de autoritățile sovietice de ocupație, după care el a fost trimis din nou la Chișinău. De această dată prin grija comuniștilor. După cel de-al Doilea Război Mondial, statuia lui Ștefan cel Mare a fost amplasată la Chișinău, în vecinătatea parcului, dar aventurile ei nu s-au încheiat aici.
În a doua jumătate a anilor 50, autoritățile sovietice au fost la un pas de a dărâma statuia, pentru că ea simboliza pentru unii naționalismul românesc. Sculptorul Plămădeală murise în anul 1940 și cea care a apărat statuia mai departe a fost văduva acestuia.
După unele surse, soția artistului i-ar fi scris personal lui Nikita Hrușciov și numai intervenția acestuia ar fi salvat monumentul de la demolare. Ulterior, postamentul și soclul statuii au fost restaurate la începutul anilor 70, dar statuia a fost mutată iarăși mai în interiorul parcului.
În fine, acest Ștefan cel Mare, turnat în bronz, a revenit la locul inițial abia grație perestroikăi lui Mihail Gorbaciov, în august 1989. Astăzi, statuia lui Ștefan cel Mare este un adevărat simbol al Chișinăului, dar fiecare interpretează această statuie așa cum dorește. Pentru cei care vor unirea cu România, această statuie este un reper al românității, iar pentru cei care cred că moldovenii sunt altceva decât românii. Același Ștefan cel Mare este fondatorul statului moldovean. Astăzi, cele care apreciază cel mai mult statuia lui Ștefan cel Mare sunt miresele din Chișinău, care vin de ziua nunții împreună cu soții lor să se fotografieze aici, indiferent dacă vorbesc limba română sau limba rusă. Miresele cred că acea cruce a lui Ștefan cel Mare le va purta noroc. Iar morala poveștii noastre este că statuile pot să aibă și ele viața lor, care uneori este la fel de agitată ca și cea a oamenilor.
sursa:https://www.youtube.com/watch?v=l90tElzdJ78
