AUDIO. Povață și dojană (I): Din şcoala vieţii: lecţii învăţate, dar şi restanţe

De multă vreme alint gândul de a scrie o carte despre satul meu, consătenii mei, familia mea. Dorinţa mea a fost şi este de a povesti la cât mai multă lume despre copilăria mea, a fraţilor şi surorilor mele, mai ales despre felul cum mama, tata si bunicile ne-au vegheat creşterea şi devenirea. Tentanţie răspândită, nimic original, veţi spune. Da, mai mulţi doritori de a împărtăşi cu alţii amintirile lor din copilărie şi-au scris cărţile, mulţi aşa şi n-au reuşit să o facă, alţii, ca mine, încă n-au renunţat…

Azi am de gând să vă povestesc despre primele mele impresii despre viaţă, aşa cum le-am reţinut. Dacă o să aveţi răbdare cu mine, veţi afla lucruri interesante pentru unii, curioase pentru alţii şi chiar surprinzătoare, pe alocuri.

Călătoria mea prin viaţa a început exact la nouă luni din ziua nunţii părinţilor mei: Ion Donos şi Olga Hangan. Aşadar startul a fost corect şi creştinesc. Mama avea douăzeci şi doi de ani atunci când m-a născut pe mine, primul din cei cinci copii ai săi. Era arătoasă, bine croită, plină de viaţă, ştia cum să facă-cum să dreagă ca să meargă toate strună la casa ei. Pregătea mese gustoase din „te miri ce”, cocea pâine în fiecare sâmbătă – căte 10-12 tăvăli, ca să-i ajungă pe toată săptămâna. Mai era vestită pentru plăcintele foioase – adică de cele cu poalele în brău, care erau gustoase calde, dar şi reci, şi în prima zi, şi a doua zi tot. Astazi li se spune din aluat întins. 

Avea principii morale rigide, pe care i le indusese nu doar maică-sa, ci mai ales bunica – mâca Marianca, aşa îi zicea mama. Deprinsese de la ea anumite reguli de comportament, de care se ţinea şi în acel sat unde se căsătorise, deşi nu întotdeauna acestea erau acceptate. De aceea a fost poreclită Mândra, poreclă pe care mai târziu mi-o aninaseră şi mie.

Avea principii morale rigide, pe care i le indusese nu doar maică-sa, ci mai ales bunica – mâca Marianca, aşa îi zicea mama. Deprinsese de la ea anumite reguli de comportament, de care se ţinea şi în acel sat unde se căsătorise, deşi nu întotdeauna acestea erau acceptate. De aceea a fost poreclită Mândra, poreclă pe care mai târziu mi-o aninaseră şi mie. Era necruţătoare cu acele pretinse gospodine, care atârnau rufele la uscat, uitând mai întâi să le spele, care se plângeau că n-au din ce găti cina, avănd legumele în grădină şi brănza şi slănina în beci, care se plângeau pe soţii lor, pe toate neamurile şi pe viaţa lor. De cum le afla feleşagul, nu mai comunica cu ele. Decât „Buna ziua – Mulţumesc” sau „La apă? – Da, la apă”.

Era o nevastă înţelegătoare, care-şi aştepta soţul cu apa caldă pe plită, cu lampa aprinsă în cui, cu mămăliga fierbine sub pernă. Pentru ea familia era nu doar casa, copiii, bărbatul, neamurile. Pentru ea familia era un crez. Primul după Dumnezeu. De aceea în casa noastră venea foarte multă lume – la şezători, duminica şi de sărbători – ca să vadă cum se împacă Olica cu Ionică (aşa li se spunea în sat).

Tata era cu patru ani mai mare decât mama. Se insurase, aşa cum o făceau şi semenii săi în primele decenii de după război, – după ce isprăvise serviciul militar în armata sovietică. Fusese tanchist, mai bine zis, mecanic de tanc T-34, slujise în cele mai îndepărtate regiuni ale imperiului sovietic – tocmai în Extremul Orient, lângă lacul Hanca, la frontieră cu China. Era mic de statură, dar bine făcut, destul de robust şi foarte energic. Mândru din fire, încrezut în forţele proprii, convins că omul singur işi croieşte soarta, era în acelaşi timp foarte credincios şi muncitor, priceput în toate – de la a potrivi un gard, a construi tot felul de acareturi în jurul casei, a repara toate tipurile de motoare până la a găti bucate pentru toti ai casei, a urzi la războiul de ţesut, şi chiar a se aşeza alături de ţesătoarele din sat pentru a spori mai repede scoarţa.

De mama s-a îndrăgostit decum a văzut-o, la o şezătoare cu flăcăii din alt sat – Cureşniţa, sat de pe malul Nistrului, cel de la care a pornit şi istoria satului nostru – Cureşniţa Nouă – consecinţă firească a reformei agrare din anii treizeci. Loturile repartizate ţăranilor erau deseori atât de departe de satul de baştină, încăt era aproape imposibil să le lucreze, dacă nu se instalau măcar pe timp de primăvară-vara-toamnă în apropierea lor. Astfel, la început în colibe, apoi în anumite şoproane sau alte construcţii vremelnice, până când şi-au dat seama că doar ridicându-şi casele chiar pe aceste terenuri vor reuşi să fie în rând cu lumea, fără ca să-şi irosească timpul şi puterile, dar şi să-şi istovească animalele, cu drumuri zilnice de zeci de kilometri.

De mama s-a îndrăgostit decum a văzut-o, la o şezătoare cu flăcăii din alt sat – Cureşniţa, sat de pe malul Nistrului, cel de la care a pornit şi istoria satului nostru – Cureşniţa Nouă – consecinţă firească a reformei agrare din anii treizeci. Loturile repartizate ţăranilor erau deseori atât de departe de satul de baştină, încăt era aproape imposibil să le lucreze, dacă nu se instalau măcar pe timp de primăvară-vara-toamnă în apropierea lor.

După acea şezătoare, la care şi el fusese remarcat de mama, căci era foarte glumeţ, cânta frumos şi povestea cu mult har pătărănii din armată, a tot bătătorit drumul de nouă kilometri dintre acele două sate până când în toamnă, mama, dar mai ales bunica, s-au îndurat de el şi au fost de acord să-i accepte cererea de căsătorie. Astfel în octombrie ’57, de Vinerea mare, au jucat nunta. Bineînţeles, în satul mirelui. Aşa era obiceiul. Dar în satul de baştină al mamei, peste o săptămână, a fost serbată de toate rudele Calea, adică aşezarea la casă a tinerilor. Conform tradiţiei din câmpia Sorocii, la astfel de petreceri, numite bénchet, tinerilor căsătoriţi li se oferă daruri complementare zestrei miresei – veselă, tacâmuri, ştergare, păretare, lăicere şi alte lucruri utile în gospodărie.

După ce se căsătoreau, tinerii soţi, în semn de comuniune familială, işi făceau câte un rând de haine. La croitor, în târg. Din acelaşi fel de postav, de aceeaşi culoare, după modele asemănătoare, dar adaptate la statură şi la exigenţele de gen. Şi mama cu tata au mers la croitor, apoi la cizmar. Am apucat şi eu acele timpuri, când mergând la o nuntă, la botez sau la rude de sărbători, ei îşi puneau acele costume, din postav albastru-închis, şi încălţau ghetele făcute la comandă.

La început, un an-doi, au stat cu părinţii. Apoi s-au aşezat la casa lor. Dar asta-i altă poveste.

Silvia Grossu, a lui Ionică Donos din Cureșnița Nouă, Basarabia