În urmă cu 135 de ani, pe 15 iunie 1889, marele poet Mihai Eminescu se stingea din viaţă la Bucureşti, la doar 39 de ani. După două zile, Eminescu este şi înmormântat. Este depus în prealabil la biserica Sfântul ”Gheorghe cel Nou” din Bucureşti, pe un catafalc împodobit cu ramuri de tei. În jurul sicriului, coroane din partea Academiei Române şi a prietenilor şi mesaje. Mai departe, după ora 17.00, a urmat înmormântarea, descrisă de Titu Maiorescu, într-o scrisoare trimisă Emiliei Hempel, sora sa.
”Coşciugul deschis al lui Mihai Eminescu era încins cu crengi de tei în amintirea poeziilor lui parfumate. Era vremea acoperită la Cimitirul Bellu, liniștită, nu vânt, nu zgomot. Câteva picături de ploaie vreo 5 minute, apoi iar bine. Cortegiul a pornit din biserică pe la șase ore, a sosit la cimitir pe la șapte. Din întâmplare, e un mare copac de tei în apropiere.”
Este interesant și frumos de spus ce s-a găsit în buzunarul de la haina pe care Eminescu o purta când a murit. Imediat după moartea sa, Eminescu a fost dus la autopsie, iar în halatul acestuia a fost găsit un carnețel cu ultimele sale poezii. A scris până la finalul vieții sale. Sunt creații fără titlu, necunoscute, nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. Deși mulți spuneau că Eminescu nu a mai putut crea poezii din cauza bolii de care suferea, adevărul a fost altul. Boala nu-i afecta capacitatea de a scrie, ba chiar mai mult, în perioadele de depresie devenea și mai inspirat. Ultima poezie a lui Mihai Eminescu a fost publicată de Ilie Deleanu în revista Fântâna Blanduziei.
Creația literară se numește “Stelele în cer,” titlul fiindu-i adăugat de redactor după primul vers. Conform admiratorilor săi, poezia a fost scrisă cu puțin timp înainte de moartea sa și se poate citi sentimentul clipei finale simțite de Eminescu.
“Stelele-n cer”
Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăţi.
Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
