Dacă cineva crede că peste hotare, indiferent unde — Italia sau Portugalia, Rusia sau Grecia, Israel sau Canada, SUA sau Spania, este mai bine decât acasă și că acolo ne așteaptă „câinii cu colaci în coadă”, greșește amarnic. Vorba ceea, fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în țara mea… Despre acest adevăr citiți în interviul de mai jos cu soroceanul Valeriu Bagrii, care de 15 ani lucrează și locuiește în Milano.
− Cine era Valeriu Bagrii înainte de emigrare? Care erau activitățile cu care se ocupa și planurile de viață pe care dorea să le realizeze?
− Valeriu Bagrii a fost de la simplu muzician în orchestră până la dirijor de orchestre. De la pedagog al școlilor muzicale până la directorul acestor instituții. Am cutreierat Europa (începând din ”epoca” sovietică) cu concerte și festivaluri, la început ca orchestrant, apoi ca dirijor și organizator al acestor plecări peste hotare, întemeietor şi conducător al Ansamblului de copii ”Haiducii”, conducător al fanfarei muzicale județene „Soroca”, al orchestrei „Doina Nistrului” şi ansamblului artistic “Floare de nu mă uita”… În privința planurilor pe care le-am avut până la vârsta de 50 de ani, vârsta la care am plecat peste hotare, pot spune că le-am realizat aproape pe toate. Ar mai fi fost să mă aciuez la un loc călduț într-o școală muzicală și să fac ceea ce fac mai bine și ceea ce îmi place, dar nu a fost să fie. Am fost nevoit să plec sau, mai bine zis, am fost „impus” de situație să plec. La moment sunt conducătorul asociaţiei multiculturale “Dacii din Milano”, dar și un simplu muncitor în oraşul Milano.
− Apropo, care au fost factorii care v-au determinat să emigrați?
− Au venit alte timpuri… S-a format o situație în care nu se mai putea, parcă cei care ne conduceau o făceau premeditat ca lumea să plece: leafa o primeam o dată la nouă luni, curent electric aveam două ore, o dată pe zi, și de aici vin toate consecințele… Aveam doi copii care terminau școala și urmau să plece la facultate, aveam doi părinți care cărau de la sat cu sacii alimente pentru feciorul lor care era profesor de muzică în oraș, pentru a supraviețui perioada grea care nu se mai sfârșea. Copiii creșteau, părinții îmbătrâneau… Și eu am hotărât că a venit timpul să fac ceva ca să îmi ajut copiii și părinții. Așa am plecat în Italia, la „zarabotcă”…
− Atunci cu ce gânduri ați plecat de acasă, unde și pentru cât timp?
− Păi, gândul meu era să îmi pot ajuta copiii și să le dau un respiro părinților, iar după socotelile mele de atunci mi-ar fi ajuns un an sau doi, dar uite că sunt 15 ani petrecuți în Milano. Am trei ani de când sunt la pensie în Republica Moldova și mai am doi ani până ajung la „pensia italiană”, care, de altfel, nu este o pensie, dar niște socoteli și calcule pe care le-au făcut împreună sindicatele acestor țări. Conform acestor calcule, ar trebui să am o pensie de 380 de euro, dar numai începând cu vârsta de 71 de ani. Sper să ajung până atunci.
− Vreau să vă întreb dacă planurile de acasă au coincis cu cele de la „târg”. Adică, cu ce situații neașteptate ați fost nevoit să vă confruntați?
− Când am plecat de acasă, conștient fiind că nu mă așteaptă nimeni cu „colaci în coadă”, am sperat totuși că îmi va fi mult mai ușor decât mi-a fost. Speram să îmi găsesc un post de muncă, speram ca acasă lucrurile să se schimbe, credeam că toate nu vor dura mai mult de doi ani. Însă, odată ajuns, lucrurile s-au demonstrat a fi cu totul diferite: …limba nu o știam, mi-a luat mai mult de un an să îmi găsesc ceva de lucru. Mi-a fost foarte greu mai mult din punct de vedere moral, or perioada de acomodare a fost complicată, nu reușeam să realizez ceea ce mi-am pus în gând, aveam probleme cu soția la care am venit…, îmi era greu să rămân, dar mai rușine îmi era să mă întorc. Mai aveam și niște datorii… Câștigam ocazional în jur de 300 de euro pe lună până când mi-am găsit în sfârșit un lucru stabil. Am reușit să îmi ajut copiii abia peste patru ani, iar părinții încă mai târziu. Din fericire, am reușit să recuperez acest timp pe parcurs, să îi aranjez la casele lor pe copii și să le trimit cele necesare părinților.
− Vă considerați un „emigrant norocos” în raport cu alți emigranți din acele timpuri?
− Spre deosebire de alți moldoveni care au emigrat pe atunci, pot să afirm că am fost un emigrant norocos. Pașaportul meu de pe atunci era plin de vize în urma spectacolelor pe care le-am prezentat în multe țări ale Europei, fapt care m-a ajutat mai ușor să ajung aici. 3500 dolari m-a costat să vin, iar persoanele care m-au ajutat să călătoresc pe atunci mi-au inventat o „frumoasă poveste de dragoste” cu o altă emigrantă, care trebuia să se prezinte controalelor de frontieră ca amanta mea, eu având rolul unui om de afaceri din Chișinău. Această sărmană doamnă fusese reîntoarsă de la frontieră deja de trei ori înainte de această încercare, iar stresul prin care a trecut și frica de eșec o făceau să fie foarte speriată, astfel încât uita mereu numele meu, iar partea amuzantă e că atunci când vameșii au făcut controlul și au întrebat-o cine sunt eu, ea s-a pierdut și nu își mai amintea nimic, însă am ieșit repede din încurcătură. Ideea călătoriei noastre era o vacanță prin țările Europei, am dormit pe la hoteluri, era totul pregătit de la plecare până la punctul de sosire, care, de fapt, era Milano, dar în acte ar fi trebuit să fie Roma… La Milano mă aștepta soția mea din acea perioadă. Ea lucra ca badantă la o bătrână a cărei familie ne-a ajutat și cu actele, și cu traiul, iar banii pe care îi primea soția pe săptămână pentru produse alimentare ne ajungeau pentru toți trei, deci pot să spun că din aceste puncte de vedere am fost un emigrant norocos.
− Cum v-a influențat pe plan personal și profesional migrația?
− Când am plecat de acasă, aveam idee despre ce mă așteaptă și mă simțeam pregătit pentru ce urma, însă când am ajuns în fața faptului împlinit, cel „pregătit” nici pe departe nu mai era pregătit. Am avut mai multe locuri de muncă ocazionale prin fabrici și acolo unde eram chemat. Din cauza unor probleme între mine și soție am fost nevoit să îmi caut o chirie, pentru că lucrurile între noi nu mai mergeau. Aici devenise greu să rămân, dar îmi era mai rușine să mă întorc acasă… Din fericire, după ceva timp am avut norocul să mă angajez legal ca îngrijitor la spații verzi, unde lucrez și în prezent. Această migrație mi-a schimbat nu numai stilul de viață, dar și gândirea, mentalitatea, chiar dacă a fost foarte greu, trecând prin momente de disperare, stres și gânduri de a lăsa totul baltă. Copiii îmi sunt aranjați, mama mai este și se simte bine material și moral, petrecând câteva luni la un nepot sau altul, apoi întorcându-se la casa ei, unde se mai oprește până la următoarea plecare. Deci, ce mi-am propus am realizat.
− Domnule Bagrii, cum este să treci de la o funcție prestigioasă ca cea pe care o ocupați în țară la o meserie ca cele pe care ați fost nevoit să le „profesați” peste hotare?
− Nu a fost și nu este ușor, însă m-am pregătit psihologic de ceea ce trebuia să urmeze și am trecut oarecum ușor prin aceste schimbări. Știam că asta este corect să fac pentru a-mi putea ajuta copiii și părinții și asta am făcut. Au fost momente în care m-am întâlnit cu oameni care mă cunoșteau, iar circumstanțele în care m-au văzut nu au fost cele mai plăcute, însă nu am ascuns nici un moment situația în care mă aflam și lucrurile pe care le făceam. Știam că era doar o perioadă mai complicată din viață și că urmează să mă ridic și să fac ceva măreț. Visam să deschid o academie de arte aici, în Italia, și încă lucrez pentru realizarea acestui vis.
− Aveți regrete pentru alegerea pe care ați făcut-o, de a lăsa viața de acasă și a pleca peste hotare?
− Regrete nu am, dar dacă aș putea să mă întorc în timp, nu aș mai face pasul acesta. Aș fi putut să găsesc altă ieșire din situație, ar fi trebuit să mă forțez mai mult. Soluții pentru a ieși din impas erau multe, doar trebuiau găsite. Am făcut greșeala să cred că aici va fi mult mai ușor să mă ridic. Acolo ar fi trebuit să am curaj să îmi schimb modul de gândire…, să țin cotiturile vieții sub control, căci totul se poate dacă ai încredere în tine, curajul vine de la sine și lucrurile mari se fac numai cu dragoste și iubire.
− Și eu, și cititorii noștri am fi curioși să aflăm care sunt planurile dumneavoastră de viitor?
− Fiind deja pensionar, plănuiesc să mă întorc acasă. Am pus deoparte câte ceva, am investit în niște acțiuni și afaceri care sper să îmi ofere un venit și să îmi trăiesc anii rămași bine și acasă și să pot să îmi ajut în continuare copiii, mama și deja și nepoțeii.
− Credeți că mai este vreo șansă pentru cei din Diaspora să se întoarcă acasă după toți acești ani de pribegie și să își găsească un viitor aici, în țară?
− Sigur că este… Cred cu tărie că este! Numai întoarcerea Diasporei acasă poate să scape țara de nevoi. Noi, dar mai ales tinerii, cei care au o experiență colosală și văd lumea deja cu alți ochi, indiferent de ceea ce fac aici, suntem cei care putem schimba ceva acasă.
− În Republica Moldova sunt încă mulți tineri talentați, cu diplome, care visează să plece cât mai repede din țară. Ce sfat le-ați da dumneavoastră în această privință?
− Ideea mea este: mai grea povară decât dorul nu există. Și deci, toate greutățile pe care le-am depășit aici, în străinătate, puteam să le depășesc și acasă, căci bunăstarea materială e importantă, dar nu e de ajuns să stingi dorul. Dar dacă totuși altă soluție nu-i, căutați să faceți ce știți voi mai bine și ce vă place, că trece viața și înapoi nu te mai întorci. Rămâneți acasă, măi copii. Rămâneți acasă, căci prin curajul tinereții voastre puteți schimba nu numai țara, dar și lumea!
− Vă mulțumesc pentru interviu.
Autor: Ana PÂRȚAC
