Profesoara Serafima Panco are cu ce se mândri. Deși se zice că unei doamne nu e bine să-i pui întrebări legate de vârstă și nici nu suntem în toamnă să numărăm bobocii, în cazul dat putem face o frumoasă excepție. S-a născut la 1 februarie 1950 în satul Racovăț și aproape toată viața aici a trăit-o. Este o femeie bogată: are doi feciori, o fiică și șapte nepoți.
“Aici mi-i baștina, aici, la Racovăț, m-am născut. Satul nostru este împărțit în două părți, Urzicari și Deleni, iată eu m-am născut la Deleni. Când mergem la cimitir trecem pe la casa părintească, noi am vândut-o unor gospodari care au grijă de dânsa, ne bucurăm că ea s-a păstrat”, îmi zice femeia. Satul și viața i s-au împletit și aproape totul — copilăria, adolescența, căsătoria, rolul de mamă și de bunică aici le-a exersat. Și dacă în anii studenției a plecat de bună voie din sat, la sfârșitul anilor ’90 a mers de nevoie, ca și alți consăteni, în Grecia. Ține minte satul din copilărie, cu ulicioarele sale și căsuțele modeste îngrijite de gospodari.
“M-am născut într-o familie cu șase copii, eu eram a treia. Am avut o copilărie grea, dar foarte frumoasă, știam unde sunt merele cele mai bune, în ce vie este poama cea mai gustoasă. Duminica sau de sărbători alergam la Nistru, unde era o grădină cu mere și pere, fugeam desculț sau în sandale, aceasta ne era bucuria, acestea ne erau bomboanele. Părinții mei erau țărani, lucrau în colhoz. Satul nostru pe atunci cultiva tutun, ne tragem toți din floarea aceea otrăvitoare. Poate urmările persistă și astăzi prin oamenii care pleacă timpuriu. La tutun am lucrat, în tutun ne sculam, în tutun ne culcam. Copilăria mi-a fost umbrită de o tragedie mare, a plecat mama din viață pe când aveam 13 ani. Am rămas șase copii cu tata, cea mai mică soră avea pe atunci doi ani. Tata ne spunea că nu ne va da la casa de copii și că va avea grijă de noi. El a avut grijă de noi, fiind mai mulți ne-am crescut și unul pe altul. O soră mai mare ne-a fost mamă, ne-a crescut, ne-a unit, ne organiza și nu am rămas niciodată goi. Ea știa a coase și ne cosea rochițe și cămășuțe. Noi mâncam toți la o măsuță mică din aceeași farfurie și ne săturam. Tata a avut inteligență, avea patru clase la români și s-a străduit să ne dea și nouă învățătură. El știa a scrie și a fost brigadier la colhoz, la el veneau mulți la consultație”.
Am avut o luptă foarte mare și pentru limba română, fiindcă în școală la noi au fost și sunt mai mulți comuniști-socialiști, iar eu eram în fruntea Mișcării Naționale de la noi din sat. Am fost la prima Mare Adunare Națională și la toate manifestările organizate la școală. M-a durut foarte mult problema limbii. Chiar credeam că multe lucruri se vor schimba, credeam că lumea va fi mai cultă. Nu m-am rușinat să rostesc că vorbim limba română, și nu cum îi spun alții limba maternă, de stat și numai nu română, de parcă-i înghimpă ceva.
Serafima a mers la Chișinău să învețe filologie la Universitatea de Stat, apoi a urmat primul an în calitate de profesoară în satul Gradiște, raionul Cimișlia. “Socot că acolo m-am manifestat îndeosebi, continuă Serafima Panco. Într-un singur an am montat două piese cu elevii clasei a X-a — “Lumina” de Andrei Lupan, iar cu tineretul din sat — “Pe-un picior de plai” de Ion Podoleanu. După un an de zile am hotărât să revin acasă, sora mai mare era bolnavă și mă gândeam, de ce să caut norocul în altă parte, mai bine mă întorc în satul meu. Tata trăia deja cu a doua soție și înțelegeam că ar putea fi probleme în relația mea cu mama vitregă”. Tot în sat și-a găsit ursitul, care prin ironia sorții a fost îndreptat din Drochia în Racovăț taman când și tânăra profesoară Serafima Andrieș a revenit la baștină. “Eram la careu la școala cea veche, eu — tânără profesoară de limbă și literatură și el la fel venise ca profesor de educație fizică. L-am zărit atunci prima dată. Când mergeam prin sat să vorbim cu elevii să-i convingem să vină în clasa a IX-a, profesorii erau împărțiți pe grupuri și nu știu cum se făcea că mereu eram cu el în echipă. În felul acesta ne-au împerecheat. Ne simpatizam unul pe altul și în noiembrie deja am jucat nunta, iar în 1975 în familia noastră s-a născut primul copil”.
Rând pe rând, în familia Panco și-au făcut apariția după Adrian, Radu și Adriana. Așa a împărțit timpul între familie și școală din 1974 până în 1998, iar în cei 24 de ani de pedagogie mulți elevi i-au trecut prin clasă. “Am lucrat într-un regim aspru, timpurile celea, le-aș spune staliniste, era o mare asuprire în școală. Nu era libertatea conștiinței, nu aveam libertatea cuvântului. Chiar din primele zile am avut un conflict cu directorul, fiindcă am luat cuvântul la consiliul pedagogic și i-am spus ceea ce nu i-a plăcut. Eu, venind de pe băncile universității, credeam că totul trebuie spus și că voi fi ascultată, dar nu a fost așa. Deși au fost multe greutăți, mi-a plăcut munca de profesor. Am avut o luptă foarte mare și pentru limba română, fiindcă în școală la noi au fost și sunt mai mulți comuniști-socialiști, iar eu eram în fruntea Mișcării Naționale de la noi din sat. Am fost la prima Mare Adunare Națională și la toate manifestările organizate la școală. M-a durut foarte mult problema limbii. Chiar credeam că multe lucruri se vor schimba, credeam că lumea va fi mai cultă. Nu m-am rușinat să rostesc că vorbim limba română, și nu cum îi spun alții limba maternă, de stat și numai nu română, de parcă-i înghimpă ceva. Țin minte că am organizat o activitate frumoasă la școală, apoi am mers la Soroca. Era prezentă și conducerea raionului de atunci, iar noi spuneam “să trăiască limba noastră cea română”, și multe altele, unde pomeneam de românism și românesc. Cu toate că a fost pe nota 10, am avut mulți ghimpi după aceea, că trebuiau să ne trimită la Chișinău și nu am mai plecat din cauza asta”.
Am lepădat școala și am plecat în Grecia să am grijă de bătrâni. Acolo am muncit vreo 18 ani. La început era foarte greu, eu eram deprinsă cu școala și elevii, cred că dacă aș fi rămas în școală aș mai fi făcut multe lucruri frumoase.
A lăsat școala atunci când considera că mai are ce face, dar lipsurile din familie au făcut-o să aleagă calea pribegiei. “Mi-a plăcut munca de pedagog și-mi pare rău că autoritățile nu au prețuit munca oamenilor și nu i-au ținut pe cei talentați în școală. Țin minte cum primeam cupoane și trebuia să cumpărăm cu ele doar ce găseam la magazin. Noi eram cu soțul pedagogi și aveam doi studenți la universitate, unul la Chișinău, altul la Iași. Băiatul mai mare mi-a spus: mamă, dacă vrei, du-te peste hotare, că de altfel nu vom putea continua să învățăm. Am lepădat școala și am plecat în Grecia să am grijă de bătrâni. Acolo am muncit vreo 18 ani. La început era foarte greu, eu eram deprinsă cu școala și elevii, cred că dacă aș fi rămas în școală aș mai fi făcut multe lucruri frumoase”. Se bucură când vede cum se dezvoltă noua generație și crede în ea și în potențialul ei. “Vreau ca tinerii să-și trăiască viața demn, să o iubească așa cum este. Să nu se dea după puhoaiele vieții, după ploile torențiale, dar să lupte. Să nu cedeze, fiindcă totul se poate obține. Astăzi tineretul este mult mai deschis, mai deștept, știu să se exprime, eu îi admir”. Îmi arată fotografia de pe perete cu tatăl ei, era tocmai la vârsta pe care o are și ea. “Tata aici avea 70 de ani, și noi consideram că tata e bătrân, acum am ajuns și eu la aceeași vârstă și nu-mi vine a crede. Să mă bucur ori să mă întristez? Mulțumesc că am ajuns în ziua de azi, că Dumnezeu mi-a dat sănătate, că am copii frumoși și sănătoși”.
Feciorul Adrian este în Franța, Radu — în Irlanda și doar Adriana a rămas cu ea în sat. Datorită mijloacelor moderne poate comunica când dorește cu feciorii și cei șapte nepoți împrăștiați și ei prin lume. Iar cea mai mare sărbătoare este atunci când toată familia se întâlnește acasă, la Racovăț.
