Sorocenii au ales continuitatea —DIN RĂU ÎN MAI RĂU!…

Dacă e să stăm strâmb și să vorbim drept, trebuie să recunoaștem un lucru: la Soroca, rezultatul obținut de socialiști la scrutinul din 20 octombrie nu ar trebui să mire pe nimeni. Enigmatice erau doar proporțiile acestui dezastru, pardon, acestui eșec lamentabil al forțelor de dreapta și, pur și simplu, al celor care văd viața în alte culori decât negru și gri. Și chiar sunt convins că așa a și fost. Or, Soroca este și rămâne parte componență a așa-zisei „centuri roșii” și după ce secera și ciocanul au fost date jos de pe piedestal (iar numărul de voturi obținute de doamna Elena Bodnarenco și partidul pe care îl reprezintă ne demonstrează cât adevăr este în înțelepciunea populară despre ochii care nu se văd și care se uită) a venit timpul ca steaua roșie să ocupe „locul vacant” și să ne ardă ca focul.

Cum s-ar zice — nici un fel de liniște, nici un fel de toleranță față de acei care de vreo 30 de ani își doresc ca această Republica Moldova să (re)devină un teritoriu controlat de bunul-simț. De altfel, nu voi pune accentul pe formațiunea și candidatul care a obținut locul întâi (accentuez, locul întâi, dar nu victoria), dar voi medita asupra faptului cum s-a comportat electoratul și voi încerca să găsesc răspuns la întrebarea DE CE? Cu o singură precizare însă: fiecare își are explicația sa și nu pretind, în nici un fel, la rolul de adevăr în ultimă instanță și, Doamne ferește, departe de mine gândul să citesc cuiva lecții de moralitate.

Așadar, de ce electoratul de la Soroca, cel puțin, ne-a fericit cu un „finalist” care părea să nu aibă prea multe șanse și care, până la urmă, ne-a aruncat mănușa în față și astăzi zâmbește pe sub mustățile care nu le are – chipurile, puteți voi să faceți ce doriți și să aduceți ce argumente doriți că oamenii tot pe mine mă vor!? Adică, pentru a câta oară suntem nevoiți să alegem… răul cel mic. Motivul este simplu de tot: acest segment al societății este deja deprins să trăiască în dezmăț și în minciună, ba mai mult — își dorește să fie mințit și întotdeauna este gata să-și pună urechile la bătaie. Acești oameni nu sunt supărați pe câinii vagabonzi, pe gunoiștile care inundă orașul, pe clădirile istorice care se transformă în ruine și pe clădirile neautorizate care apar ca ciupercile după ploaie, pe iarba deasă din parcuri, pe drumurile desfundate și pe trotuarele aflate în veșnică reparație, nu le este nici în cot de întunericul din ulițele lăturalnice și de mirosurile urâte care ne-au dus „faima” peste tot în lume. Lor nu le este rușine că alte municipii au conducători gospodari și că la noi se perindă la putere turiștii.

Ei au nevoie de cântece, dansuri, oase aruncate cu orice ocazie și, bineînțeles, se dau în vânt după focurile de artificii. Ei nu înțeleg sau se prefac că nu înțeleg politica duplicitară și fățărnicia care, aidoma ruginii, îi mănâncă pe acei cu pâinea și cuțitul în mână, din interior. Ei nu înțeleg sau se prefac că nu înțeleg cât de nocivă și de periculoasă este întrebarea deloc retorică auzită de potențialii doritori de a băga bani în orașul de pe Nistru— „dar eu ce voi avea din această afacere?”. Ei nu au nevoie de locuri de muncă și de investitori din afară, ei au nevoie de ajutoare și de bani veniți de peste Prut, „na haleavu”. Ei au nevoie de cârnați și de macaroane aici și acum!

Ei au nevoie de cântece, dansuri, oase aruncate cu orice ocazie și, bineînțeles, se dau în vânt după focurile de artificii. Ei nu înțeleg sau se prefac că nu înțeleg politica duplicitară și fățărnicia care, aidoma ruginii, îi mănâncă pe acei cu pâinea și cuțitul în mână, din interior. Ei nu înțeleg sau se prefac că nu înțeleg cât de nocivă și de periculoasă este întrebarea deloc retorică auzită de potențialii doritori de a băga bani în orașul de pe Nistru— „dar eu ce voi avea din această afacere?”. Ei nu au nevoie de locuri de muncă și de investitori din afară, ei au nevoie de ajutoare și de bani veniți de peste Prut, „na haleavu”. Ei au nevoie de cârnați și de macaroane aici și acum! Ei merg zi de zi pe drumuri renovate de americani, iar copiii lor merg la școală cu autobuzele procurate din truda cetățeanului din România, dar nu se sinchisesc să scuipe în fântâna de unde beau apă. Acești oameni, aidoma unor mazochiști sadea, au nevoie de… stabilitate și de continuitate, adică își doresc să trăiască din rău în mai rău. Acești oameni nu au nevoie de primari și de consilieri cu viziuni europene, cunoscători de limbi străine, dornici de afirmare, dar nu de dezbinare. Ba mai mult, se pare că oamenii deștepți, onești, cu onoare și demnitate le stau multora ca un os în gât și o bună parte din electorat este gata să-i sacrifice în numele dorințelor lor primitive și distrugătoare.

Fără îndoială, o mare parte din vină în ceea ce s-a întâmplat o poartă clasa politică, care rămâne una infantilă și nedemnă de vremurile în care funcționează. În goana lor după beneficii efemere și dividende aproximative, unii politicieni pun pe altarul ogoirii apetiturilor nemărginite analfabetismul și mediocritatea. Oportuniștii și trădătorii s-au oploșit sub stindardele unor partide cu denumiri mărețe, dar care nu au nimic sau au foarte puțin comun cu realitatea. Deloc întâmplător, unele formațiuni politice au acumulat mai puține voturi decât este numărul membrilor săi și acest argument îi face pasibili de dispariția lor din viața publică. Or, un partid care nu-și regăsește printre alegători membrii săi trebuie șters cu buretele și exclus din orice fel de competiție.

În fine, peste zece zile ne așteaptă turul doi al alegerilor locale, dar acesta va fi doar unul de palmares, fiindcă răul cel mare s-a făcut și va trebui să mai așteptăm patru ani (sau, poate, mai puțin, până la alegerile parlamentare anticipate sau prezidențiale, care ar urma să aibă loc la anul) pentru ca să mai remontăm câte ceva din cele stricate. Chiar dacă nu există absolut nici o garanție că nu vom călca pe aceeași greblă…

P.S. Unicul plus al acestor alegeri locale par a fi rezultatele (recunosc, puțin așteptate) primului tur înregistrat în capitală și în câteva raioane din Centru și Sud.