Vin ruşii. Plecau în majoritate românii din vechiul Regat. Eu cu familia am hotărît că nu avem de ce fugi şi am rămas. A fost o pildă încurajatoare pentru cealaltă lume. Toţi spuneau: “Lupaşcu rămîne, Lupaşcu nu pleacă”. Eram în strada mare şi sărutam cu lacrimi românii care plecau, cunoscuţi. Tragedia neamului a început. Trebuie o pană de mare maestru, ca să descrie calvarul din zilele acelea. Aveam o singură fată. Luase bacalaureatul şi se măritase cu un profesor din Tîrgu-Neamţ. În acest timp, ginerele — profesor la liceul de băieţi din Soroca. Dilema era dureroasă: părăseşte părinţii sau părăseşte soţul. Inima sîngerează şi într-un caz, şi în altul. Din cauza durerii pierdusem şi înfăţişarea de oameni. Bocetele acestea durase cîteva zile. În sfîrşit, am hotărît că nu pleacă pe lumea cealaltă, iar peste hotare, lumea călătoreşte dintr-o parte într-alta. Fiica plîngînd spunea: “Mamă, mamă, inima-mi spune că ne vom revedea”, l-am dat ce-am putut şi ce-am avut şi a plecat prin Chişinău, la laşi. Drame şi tragedii din acestea erau în toate familiile, nu puteam face nimica; rabdă, inimă, şi taci! Învăţătorii erau în toiul vacanţei. Toţi preocupaţi de gîndul cum să găsească fonduri pentru repararea şcolilor şi cînd colo, o schimbare atît de tristă. Ce vom face? În seara primei zile, multă lume s-a adunat la prefectură, în speranţă să afle dispoziţiile noi. Acolo mare revoluţie! Cîţiva băieţi de evrei rupeau de pe pereţi tablourile foştilor prefecţi şi le aruncau peste geam afară. Deşi trecuse peste 10 ani, tabloul meu nu se afla acolo… La o adunare generală din sala C.D., s-a pus chestiunea îmbrăcămintei şi încălţămintei pentru copii, căci camioanele cărau totul din magazinele noastre. Era bietul Madonici — excelent muzician şi dirijor de cor (obţinuse premiul I pe ţară) care a dispărut apoi fără urmă. Curînd după venirea armatei roşii, au început arestările printre populaţie, din ce în ce mai multe. Printre comercianţii fruntaşi s-au făcut arestări care au aiurit lumea.
În ziua de 26 august 1940, am fost chemat pentru un moment la N.K.V.D. cum mi s-a întîmplat. De data aceasta am fost reţinut şi declarat arestat. Am fost ţinut aici vreo 2 zile, apoi dus în deal, la închisoare. Acasă a început percheziţia.
Eu presimţeam arestarea căci ridicasem de la primărie 7000 ruble, reparaţiile terminate excelent, sălile împodobite cu portrete noi, tabloul lui Lenin în ramă specială, lustruită cu negru. Soţiei i-am spus să nu se teamă dacă voi fi arestat, căci şi sub români am fost de multe ori arestat la alegeri şi purtat pe drumuri de jandarmi, dar totul a trecut (am vorbit într-un ceas rău, căci au trecut 16 ani pînă ne-am revăzut — oameni bătrîni, la peste 60 de ani). Uită-te, zic, în sertarul acesta se află un portmoneu — în care am pus o poliţă cu suma de 200 ruble semnată de tata, pe care mi-a adus-o marele manufacturist dl Cumpan, pe cînd eram prefect. Tot în acest portmoneu, mai aveam şi o cruciuliţă pe care mi-a dat-o mama s-o port la gît în timpul primului război. Dacă voi muri, de aceste lucruri, cred că nu se va atinge nimeni. În ziua de 26 august 1940, am fost chemat pentru un moment la N.K.V.D. cum mi s-a întîmplat. De data aceasta am fost reţinut şi declarat arestat. Am fost ţinut aici vreo 2 zile, apoi dus în deal, la închisoare. Acasă a început percheziţia. Au găsit cum nu se aşteptau, toate gestiunile în regulă, broşuri, acte de corespondenţă suspecte n-au găsit. La închisoare eram înconjurat de diferiţi indivizi declasaţi, dubioşi care înjurau, criticau pe comunişti. Nu le-am răspuns la provocări, i-am rugat să mă lase cu trăncăneala că sufăr de nervi etc.
* în text este păstrată ortografia originalului, continuare în ediţiile viitoare.
Gheorghe I. Lupașcu, fost prefect al județului Soroca
ÎNCEPUTUL ARTICOLULUI ÎL CITIȚI AICI:
