Era o zi caldă de la mijlocul lunii iunie, ziua ultimului clopoțel. Pentru Doamna Elena, profesoară de limba română, nu era doar finalul unui an școlar, ci finalul unei vieți întregi dedicate la catedră. După 40 de ani de muncă, ieșea la pensie.
S-a îmbrăcat cu cel mai bun taior al ei și a mers în fața clasei a VIII-a, o clasă de copii proveniți din familii foarte înstărite, mereu cu ochii în telefoanele scumpe. Când clopoțelul a sunat, copiii și-au aruncat caietele în ghiozdane și au rupt-o la fugă pe ușă, strigând de bucurie că a venit vacanța.
Niciunul nu s-a oprit. Niciunul nu i-a spus un „Mulțumesc” sau „La revedere”. Pe catedră nu a rămas nici măcar o singură floare, deși părinții lor conduceau mașini de zeci de mii de euro.
Doamna Elena a rămas singură în clasa goală. S-a așezat la catedră, a strâns la piept catalogul vechi și a început să plângă în tăcere. Lacrimile îi udau obrajii obosiți de ani. Se simțea uitată, inutilă, o pagină ștearsă dintr-o carte pe care nimeni nu mai voia să o citească. Și-a luat geanta și a ieșit cu capul plecat pe poarta școlii.
Dar fix când a pășit pe trotuar, traficul de pe stradă s-a oprit brusc. O coloană de zece mașini, venind cu avariile pornite, a tras pe dreapta fix în fața liceului. Portierele s-au deschis simultan, iar din ele au coborât zeci de adulți de 35-40 de ani. Erau îmbrăcați impecabil: unii în costume de medici, alții în haine de judecători, ingineri sau pur și simplu părinți veniți direct de la muncă.
S-au aliniat pe două rânduri, formând un tunel de onoare de la ușa școlii până la stradă. Toți, fără excepție, țineau în brațe buchete uriașe de trandafiri și bujori.
Din capătul rândului s-a desprins Andrei, acum un chirurg celebru la cel mai mare spital din capitală, și a venit direct la ea.
— „Doamna dirigintă…” a spus el cu o voce tremurândă de emoție. „V-am adus o floare pentru fiecare literă pe care ne-ați învățat să o scriem drept în viață! Generația din 2005 a venit să vă ducă acasă, așa cum meritați!”
Doamnei Elena i-au cedat genunchii. Și-a pus mâinile la gură și a izbucnit într-un plâns zguduitor, în timp ce zeci de brațe s-au întins să o îmbrățișeze. Zeci de oameni maturi, care conduceau acum propriile lor vieți de succes, plângeau ca niște copii pe umărul ei, sărutându-i mâinile cu o venerație absolută.
Elevii actuali, care abia ieșiseră de la terasele din apropiere, s-au oprit pe trotuare, uitându-se cu gurile căscate la spectacolul de pe stradă. Nu le venea să creadă că o profesoară atât de modestă este tratată ca o regină de unii dintre cei mai importanți oameni din oraș.
Generațiile se schimbă, vremurile se duc, dar respectul pentru un DASCĂL ADEVARĂT nu moare niciodată! O floare și un „Sărut-mâna” valorează mai mult decât toate telefoanele de fițe din lume. Nu uitați niciodată de oamenii care v-au pus cartea în mână când nu erați nimeni!
SURSA: Înțelepciunea Satului, Facebook
