Astăzi vă povestim una dintre cele mai tragice și întunecate pagini din Cronica Moldovei. Un episod de trădare, comploturi și decizii care au schimbat istoria pentru totdeauna. Vorbim despre moartea marelui cronicar Miron Costin, un om de cultură, diplomat și mare patriot, care a căzut victimă intrigilor de curte și mâniei nestăvilite a domnitorului Constantin Cantemir.
Execuția mișelească a cronicarului Miron Costin a fost un moment cutremurător. Miron Costin, descendent al unei familii boierești, s-a născut în jurul anului 1633, într-o perioadă de intense schimbări politice și militare. În tinerețea sa, familia a trebuit să părăsească Moldova, refugiindu-se în Polonia din cauza conflictelor interne. Acolo, Miron a fost trimis la colegiul iezuit din Bari, Podolia, pentru a primi o educație solidă.
Colegiul era renumit pentru formarea tinerilor nobili în spiritul limbii latine și al culturii clasice, lucru care a lăsat o amprentă adâncă asupra lui Costin. Între colegii săi se aflau mulți fii de nobili polonezi, iar tânărul Miron s-a integrat cu ușurință în această elită educată.
În 1651, după finalizarea studiilor, Miron Costin a intrat în oastea polonă. Prin natura sa diplomatică și educația deosebită, a câștigat repede respectul și încrederea celor din jur, însă niciodată nu a uitat de originile sale și de datoria față de Moldova. Destinul l-a adus înapoi în țară câțiva ani mai târziu, nu fără a pierde un membru drag al familiei, fratele său Iancu, persecutat de Vasile Lupu și care a murit în exil, departe de casă. Miron s-a întors în Moldova spre sfârșitul domniei lui Lupu, marcând începutul unei ascensiuni politice și diplomatice remarcabile.
Talentul și educația lui Miron Costin nu au trecut neobservate. Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, i-a apreciat în mod deosebit înțelepciunea și învățătura și l-a trimis în misiuni diplomatice importante, precum cea către Petru Potocki, castelanul cetății Camenița. Aceasta a fost o perioadă de nesiguranță politică, iar alianțele trebuiau consolidate cu grijă. Miron Costin a devenit astfel o figură centrală, un om de legătură între Moldova și Polonia. Încrederea domnitorului în el era atât de mare, încât i-a oferit funcția de pârcălab al cetății Hotin, o poziție strategică la hotarele țării.
După căderea cetății Camenița în 1672, situația politică din Moldova a devenit tot mai instabilă. Domnitorul Ștefan Petriceicu l-a trimis pe Miron la vizirul otoman pentru a negocia condițiile de pace. La acea vreme, Miron era recunoscut pentru elocința sa, iar domnitorul considera că dintre toți boierii țării, „mai de treabă la voroavă ca Miron nu e altul”.
În viața de familie, Miron Costin a fost un om chibzuit și respectat. S-a căsătorit cu Ileana Movilă, fiica lui Ioan Movilă, intrând astfel într-o rețea de alianțe puternice. De-a lungul timpului, Costin a deținut funcții importante la curte. A fost mare vornic al Țării de Jos și mai târziu mare logofăt în timpul domniei lui Gheorghe Duca.
Relația sa cu Duca a fost atât de strânsă, încât Miron Costin l-a însoțit pe domnitor în campania de la Viena din 1683, o campanie în care Duca a luptat alături de trupele otomane împotriva Sfântului Imperiu Roman. Cu toate acestea, drumul său spre putere avea să fie întunecat de trădări și schimbări de alianțe. După ce Gheorghe Duca a murit, Miron Costin s-a refugiat în Polonia, fiind protejat de regele Ioan Sobieski. În Polonia, Costin și-a găsit un loc de refugiu temporar, însă dorința sa de a reveni în Moldova nu l-a părăsit niciodată.
În 1685, Constantin Cantemir i-a permis să revină în Moldova, dar politica Costineștilor, mereu favorabilă Poloniei, a atras suspiciuni asupra sa. Totul a început cu o serie de comentarii impulsive făcute de fratele său, Velicico Costin, în timpul unei petreceri boierești. Era o nuntă fastuoasă în apropiere de Bârlad, unde boierii moldoveni se adunaseră să sărbătorească, dar și să discute probleme politice. La acea vreme, asemenea ospețe reprezentau momente propice pentru a pune la cale alianțe și a discuta situația politică a țării.
Velicico, cunoscut pentru caracterul său vulcanic și uneori nesăbuit, s-a lăsat influențat de vinul care curgea fără măsură și a început să vorbească deschis despre nemulțumirile față de domnitorul Constantin Cantemir. Într-un moment de bravură stârnită de furie, a făcut afirmații riscante despre domnia grea a lui Cantemir, vorbind despre nevoia unui domnitor mai drept pentru boieri. Deși poate intenția lui era doar să-și exprime frustrarea, unii dintre boierii prezenți au interpretat cuvintele sale ca o amenințare voalată împotriva domnitorului.
Printre cei care au aflat de aceste comentarii s-a numărat Ilie Țâfăscul, zis și Frige-vacă, un boier renumit pentru trădările sale și dorința constantă de a câștiga favorurile domnitorului. Văzând în această situație o oportunitate de a câștiga încrederea lui Constantin Cantemir, Țâfăscul l-a trădat pe Velicico și implicit pe fratele său, Miron. El a amplificat spusele lui Velicico, transformându-le într-un complot bine organizat și susținând că Miron Costin, împreună cu fratele său, intenționau să-l înlăture pe Cantemir și să obțină sprijin extern, inclusiv de la Constantin Brâncoveanu, domnitorul Țării Românești.
Pentru Constantin Cantemir, deja presat de presiunile externe și intrigile de la curte, vestea unui complot organizat de familia Costin a fost de nesuportat. La început, domnitorul a ezitat să ia o decizie drastică împotriva lui Miron Costin, cu care avea o relație de respect reciproc și chiar intenționa să încheie o alianță de familie. Miron Costin era apreciat pentru înțelepciunea și echilibrul cu care trata chestiunile politice. Căsătoria fiului său cu fiica lui Cantemir urma să consolideze loialitatea dintre cele două familii.
Totuși, teama și paranoia au început să-l macine pe domnitor, amplificate de intrigile de la curte. Într-o seară întunecată de iarnă, sub influența vinului și a sfaturilor veninoase ale sfetnicilor săi, Cantemir a ordonat execuția fraților Miron și Velicico, fără să le ofere vreo șansă de apărare. Pentru a îndeplini ordinul, l-a trimis pe Dumitrașcu Macri, un slujitor cunoscut pentru cruzimea sa.
Macri era un slujitor de temut și fără milă, cunoscut pentru obediența față de domnitor și pentru cruzimea sa în îndeplinirea poruncilor. Nici măcar conacul retras al lui Miron Costin din Bărboși nu a fost un loc de scăpare. Acolo, Miron se ocupa de pregătirile pentru înmormântarea soției sale, Ileana, care murise de curând și spera că acest loc izolat îl va feri de intrigile de la curte. Însă Macri, însoțit de o trupă de soldați, a intrat cu forța în conac, capturând pe Miron fără să-i ofere vreo explicație sau vreo posibilitate de apărare. Această arestare bruscă a fost o lovitură nemiloasă pentru Miron și familia sa, care deja suferea după pierderea Ilenei. Mai mult, căsătoria fiului său cu fiica lui Cantemir, menită să unească cele două familii și să asigure loialitatea față de domnitor, nu avea să se mai întâmple.
Destinul lui Miron fusese pecetluit. Drumul lui Miron Costin spre Roman a fost o călătorie sumbră și plină de suferință. Pe drumul înghețat, sub o iarnă aspră, era înconjurat de soldații domnitorului, iar Macri, cu o privire de gheață și o inimă neînduplecată, îl supraveghea îndeaproape. Miron, legat și lipsit de apărare, a încercat în repetate rânduri să-și pledeze nevinovăția, cerând soldaților și lui Macri să-i permită o întâlnire cu domnitorul sau măcar un proces în fața întregii boierimi, unde să-și apere onoarea. Macri însă era cunoscut pentru natura sa inflexibilă. El era omul care nu discuta ordinele, ci doar le executa fără remușcări.
Când Miron Costin a fost dus la Roman, speranța de a-și salva viața părea să-l fi părăsit pe marele cronicar. Însă, într-un ultim gest de demnitate, a cerut să fie ascultat, să fie dus la Iași și să-și poată apăra onoarea. Dar Dumitrașcu Macri, trimis să ducă la îndeplinire ordinul domnesc, nu a avut milă. Pentru el, porunca era clară execuția trebuia să aibă loc fără întârziere, fără judecată și fără iertare, cu o inimă rece. Macrea a ignorat rugămințile cronicarului, lăsându-l să-și împlinească soarta fără nicio apărare.
Înconjurat de soldați și de oamenii de rând, Miron Costin și-a luat rămas bun cu demnitate. Le-a cerut slujitorilor să ducă un mesaj familiei sale că a murit fără vină. Acuzat pe nedrept de complot. Fiii săi, Ioniță, Nicolae și Pătrașcu, aveau să primească ultimele sale cuvinte prin care îi îndemna să-și continue studiile, să nu caute răzbunare, ci să păstreze vie moștenirea culturală și istorică a familiei. ”Mort fără vină, dar împăcat că Moldova va supraviețui. Viața noastră e scurtă, dar istoria ne va judeca pe toți”, ar fi spus el resemnat, înainte de a-și primi sfârșitul. Execuția a avut loc fără milă, fără ceremonie, într-o tăcere apăsătoare. Nimeni nu a intervenit, iar sabia călăului s-a abătut rapid, lăsându-l pe marele cronicar să cadă pe zăpada înghețată care s-a înroșit sub trupul său. Martorii au rămas înmărmuriți, șocați de rapiditatea cu care un om atât de respectat fusese eliminat, iar imaginea sângelui pe albul zăpezii avea să rămână vie în amintirea lor.
Locul execuției, cunoscut de atunci sub numele de Fântâna Gândului, a devenit o piatră de hotar pentru memoriile și durerile Moldovei. Pe acest loc, fiii lui Miron au ridicat o lespede în memoria tatălui lor, un om a cărui moștenire istorică și culturală a supraviețuit timpului. Moartea sa tragică a fost văzută de mulți drept un simbol al fragilității justiției și al ambițiilor politice care amenințau să sfâșie țara.
Execuția lui Miron Costin a avut un efect devastator asupra lui Constantin Cantemir. În primele zile după execuție, domnitorul a părut calm, convins că eliminarea lui Miron și a fratelui său, Velicico, era necesară pentru a asigura stabilitatea domniei. Totuși, pe măsură ce zilele treceau și furia se risipea, Cantemir a început să fie chinuit de remușcări. Odată ce suspiciunile s-au stins, el a fost copleșit de amintirea chipului lui Miron, de cuvintele nevinovate și de viața unui om drept sacrificată în van.
Remușcările l-au marcat profund pe domnitor, iar sursele contemporane povestesc că adesea putea fi găsit singur, cu un pocal de vin în mână, murmurând rugăciuni pentru sufletul lui Miron Costin. Există chiar mărturii potrivit cărora, în ultimele luni ale vieții sale, Cantemir ar fi cerut un preot care să îi ofere dezlegare de păcatul comis. Încercând să își găsească liniștea prin confesiune, fără succes însă. Căci umbra lui Miron părea să-l bântuie la fiecare pas. Dar, din păcate, regretul și rugăciunile nu au fost suficiente pentru a repara răul făcut.
Familia Costin a fost profund afectată de pierderea lui Miron, iar rudele și apropiații lui au fost marginalizați în viața politică a Moldovei. Unii dintre descendenții lui Miron Costin, care visau la o carieră strălucită, au fost nevoiți să se retragă din viața publică. Iar numele lor a fost pentru mult timp asociat cu trădarea. Din cauza neînțelegerilor și zvonurilor care circulau. Astfel, familia Costin a fost supusă unei stigmatizării nemeritate. În ciuda regretelor sale tardive, Cantemir a fost judecat de contemporanii săi ca un domnitor care, prin fapte necugetate, a ruinat încrederea și sprijinul boierimii. La scurt timp după execuția lui Miron Costin, zvonurile despre neajunsurile domniei sale s-au răspândit atât în Moldova, cât și în afara granițelor, ajungând până la urechile otomanilor, care vedeau în această slăbiciune o oportunitate de a-și întări controlul, după cum nota Ion Neculce. ”N-au trăit un an nici Cantemir Vodă și au murit”, sugerând că domnia sa a fost curmată de propriile decizii greșite și de remușcările care nu-i mai dădeau pace. Astfel, execuția lui Miron Costin nu doar că a marcat o tragedie personală pentru familia sa, ce a afectat stabilitatea politică a Moldovei și a slăbit încrederea nobilimii în propriul domnitor.
Chiar dacă viața lui Miron Costin s-a încheiat în mod tragic. Moștenirea sa literară și culturală a continuat să inspire generațiile următoare. Prin lucrările sale, Miron Costin a oferit o imagine detaliată a istoriei și culturii românești, fiind unul dintre primii autori care a încercat să scrie o istorie a poporului român. Letopisețul Țării Moldovei a fost și rămâne o lucrare de referință în istoriografia românească, iar opera sa, ”Poema Polonă”, reprezintă una dintre primele încercări de a aduce istoria Moldovei în atenția curților nobiliare din Europa.
Rămășițele sale au fost înmormântate la Roman, iar urmașii săi au păstrat vie memoria lui. De asemenea, figura lui Miron Costin a devenit subiectul multor legende urbane. Unele povești susțin că spiritul său ar bântui locurile în care a trăit, căutând alinare pentru nedreptatea suferită. Alte legende afirmă că familia Costin ar fi fost protejată de un blestem care ar fi urmărit generațiile ulterioare ale celor care au contribuit la moartea lui Miron. Astfel de legende, transmise pe cale orală, au adăugat o aură de mister în jurul personalității lui Miron Costin, transformându-l într-o figură legendară a istoriei române.
