Astăzi, scriitorul Vlad Sărătilă Paomi împlinește frumoasa vârstă de 70 de ani. Originar din satul Slobozia-Vărăncău, raionul Soroca, a absolvit școala medie în Stoicani (1972) și Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova (1977). A fost profesor de limba și literatura română, iar apoi a lucrat ca reporter, secretar responsabil și redactor-șef al ziarului din Căușeni.
Debutul său literar a avut loc în 1975, cu epigrame publicate în revista Chipăruș. Autor al volumelor de poezie La bazar (mici poeme cu dileme) – 1993, Drob (epigrame și aforisme) – 2007, Uverturi în Do(r) major/Uverturi în Fa(rd) minor – 2012, Iubiții au același ADN, Scrisorile tale și ale dramelor, Vino să te naști, Meșterul Manole. Apariții recente: romanele Alb inserat, Eu ședea pe piatră, nuvelele Partida decisivă, Toamna primăverilor, Maratonul bunelor intenții, Zori de zi și altele, pamfletele Mânzul cu coarne de berbec, Lecția de business, Să ne trăiești, domnule balaur! În proces de editare: volumul de satiră și umor Nu te cred că nu mă crezi.
Pentru micii cititori a editat volumul Îngerașul cu perle în gură, Fii tu prin Domnul vindecatul.
În curs de editare: volumul Dragoste și mit, antologia Panorama literaturii universale pentru copii și tineret (șase volume), Partida decisivă.
Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și al Ligii Scriitorilor din România. Participă activ la cenacluri literare din Chișinău și Cluj-Napoca.
Cu acest prilej, îi publicăm Mărturisire fără ecou – un mod unic al scriitorului de a-și povesti destinul, de la anii îndepărtați ai copilăriei, până la experiențele și provocările care i-au modelat cariera literară.
La început a fost… copilăria
Alături, după casa nanului Androne, Nistrul cu mori de apă și șapte izvoare în amonte de la colțul școlii. Da, Nistrul care salvase satul de la moarte după ce „stribocii” măturaseră prin podurile oamenilor ultimele boabe de grâu. Pe culmea beciului – o furculiță cu care prindeam „baboi”, pești mici cu capul negru.
Deasupra satului ca niște coroane, dealurile de pe care curgeau în iunie murele; pe drumul dinspre Satul Nou – Piscul Beciului cu ipotetice comori turcești în care crezu chiar și directorul școlii (Doamne, ce fete frumoase avea, adevărate bijuterii!). Pe drumul spre Racovăț viișoara noastră, un izvor cu apă incredibil de bună ce țâșnea din stâncile de cretă și cremene și intra imediat înapoi în inima pământului. Ceva mai la vale, tot prin vecini – muzeul satului, pe lângă care oamenii, trecând, își făceau cruce.
Credeam că acestea toate s-au născut odată cu mine și exclusiv, pentru mine. Desigur, erau bune foarte.
***
Îmi ascut memoria în speranța că aș putea fixa pe retină zâmbetul mamei și al tatei. Degeaba mă căznesc, nu pot să țin minte ceea ce nu am văzut.
La început crezusem că mama e o ființă sentimentală, ușor plângătoare, ceva cam de felul Ralucăi Iurașcu. Vai ce rătăcire! Eu mă născusem al unsprezecelea în familie și mama, la vremea aceea petrecuse deja pe ultimul drum ȘAPTE BĂIEȚI ȘI TREI FETE. Nu mai putea nici râde, nici boci. A murit mai târziu, după al treilea atac ischemic. Astăzi mai rar asemenea tărie.
Tata, băiat vesel, amator de bancuri și cântăreț în strană, a venit de la război cu două coaste lipsă în urma unui atac cu aruncătoare de mine. Se întâmpla după ce trecuse din Polonia pe teritoriul Germaniei. Pe lângă șapte clase românești, după armata română, a deprins pe câmpul de luptă și limba rusă. Tocmai bun pentru a fi numit secretar al Sovietului sătesc. Urma catastrofa. După ce trecu foametea, de la NKVD-u consideră că RSS Modovenească este inundată de oameni putred de bogați. Veni un ordin care-i cerea tatei să facă o listă cât mai mare a chiaburilor și dușmanilor poporului, care urmau să fie strămutați pentru totdeauna în Siberia.
Tata a băut împreună cu vecinul Vanea Botnaru, președintele colhozului ce urma să fie format o căldare de vin fără să-i simtă gustul și tăria apoi a scris pe foaie că satul nostru e mic și sărac. Culaci nu avem. Am verificat nu demult listele deportaților afișate în internet și am constatat că tata nu s-a lăudat. Din satul nostru NU A FOST STRĂMUTAT ÎN SIBERIA NICIUN OM. A fost arestat după ce s-au făcut totalurile operațiunii Iug doar tata pentru faptul că, cică, i-a acoperit pe dușmani. I-au dat șapte ani de pușcărie. A revenit după moartea satrapului Stalin, dar nimeni, niciodată, nu și-a adus aminte de fapta lui. Evghenie Sărătilă nu a mai zâmbit de atunci până la moarte.
Un detaliu: tata nu a ridicat niciodată vocea la mine ori la fratele meu mai mic, fie-i țărâna ușoară, și nu l-am auzit vreodată înjurând. Cine știe, s-o fi gândit că prin mine el ar fi ridicat vocea la toți doisprezece copii ai lui.
***
Plecând în lume, mi-am zis că trebuie să trăiesc, să iubesc, să mă bucur de viață și pentru părinți, și pentru frații și surorile mele care de acestea toate nu au avut parte.
***
Mie la fete nu mi-a prea mers. Știu de ce: eram din cărțile de poezii. Dacă fata pe care o atingeam, ca și cum incidental, pe cot zicea „Stai cuminte!” imediat mă făceam ascultător. Fricos patologic. În clasa a opta i-am scris un răvaș -declarație de dragoste fiicei directorului și ea… l-a citit în fața clasei.
Așa a fost: în prima tinerețe am visat cu disperare să fiu iubit iar în a doua am fost iubit cum n-am visat.
***
În clasa a opta fiind, am scris o poezioară despre satul meu și despre dragostea de Uniunea Sovietică. Textul l-am bâlbâit cum am putut pe scenă la un festival în satul Soloneț și am luat (mă rog, creație proprie) locul întâi și un premiu. Am privit acel dar ce-mi păruse scump și m-am întrebat nedumerit: Pentru ce? Întrebarea nu am uitat-o nici la facultate unde decisesem să mă fac prozator și critic literar. De pe atunci am avut oroare de „poezia” cu dragoste rimată de țară și de lozinca liricoasă numită poezie. Iertați-ne Verlaine și Bodelaire. La noi, în prezent, atunci, când se citesc poezii de țară ai senzația că țara e surdă.
Mai apoi am înțeles că și critica e un joc al orgoliilor iar adevărata poezie trăiește cu un etaj mai sus. M-am făcut pentru o vreme folclorist, dar statul nu avea nevoie de folcloriști pentru că în școli nu ajungeau învățători.
Cred că am fost un naiv incurabil. Nu critica și nu vei fi criticat! mi-am zis. Până la sfârșitul studiilor la universitate credeam că, la fel ca în școală, statul are grijă de mine. Statul avea grijă de el.
***
În școală ființa mea nonmioritică dar și nonconflictuală era un corp străin și imediat după prima solicitare de a mă face etnograf, am evadat. De aici – la moară. Așa i-am zis după o vreme gazetei raionale, unde trebuia să te transformi în mașină de scris și portavoce a celor pe care în copilărie îi purtam de două ori pe an prin fața găzăriei din sat. E vorba despre membrii biroului politic al multiubitului, mai apoi, huiduitului partid comunist. Am înțeles că, pe lângă toate, sunt un romantic. Cu cât entuziasm cheltuiam puținii bani din buzunar ca să mă răzbun pentru toate lozincile rimate din manualele școlare și pe comunismul științific din cauza căruia nu am reușit niciodată, la fel ca scriitorii din Evul mediu, să vorbesc latina, greaca veche să cunosc în profunzime marile mituri ale lumii și filosofia.
Marele entuziasm a durat până la marea trădare. Vânzătorii au ucis elanul maselor și au pătat bunele noastre intenții. Unirea s-a transformat într-o pălăvrăgeală iar revoluția în hostropăț. S-a văzut că numai hostropățul e fără vină. Restul râvneau puterea și, prin ea, averi. Pentru unii Unire, moldoveni!! și Unire, frați români a fost un succes pecuniar.
***
Ce-mi rămânea? Corect, scrisul. La început pamfletele și epigramele, aforismele și parodiile, apoi proza scurtă și primele romane, dramele și scenariile… Am înțeles că sunt un întârziat și, din momentul acesta, nu am am avut timp pentru promovarea propriilor cărți. Crezusem, neavând altă soluție, în minciuna că o carte bună își găsește oricum drumul spre cititor. O minciună frumoasă în condițiile, când scriitorii sunt gata să-i stranguleze pe colegii lor, să-i vorbească de rău pe cei valoroși și să înalțe fade laude colegilor de gașcă. Munți de făcături poetice au ajuns semn că poporul nu o duce chiar rău. Doamne, de ce atâta dragoste de țară și fără vreun luptător, de ce atâta extaz liric în fața câmpiilor arse! Tot românul e poet și aceasta este tragedia noastră. Una din tragedii.
Stați așa, iubitele mele cărți, eu sunt exact cum am fost până acum – nu am terminat niciodată o carte fără să mă gândesc la alta. Ce alt argument pentru un nestatornic.
Nu am crezut în voi, nu voi crede nici în ei. Evident, nu voi crede nici în mine.
***
Umorul a venit la mine prin tăcerea tatei. Era la fel de ascuns, ca și tristețea, dar iată că în prag de șaptezeci s-a adunat o carte de peste trei sute de pagini. Dacă doriți să știți, epigramele, parodiile, poezia ironică, aforismele nu sunt copii bastarzi ci apărare când ești atacat și trist, sau răsfăț, când vine clipa cea dragă inimii. Umorul nu se dă la litru și nici la metru, el este marfă la bucată. Nu se cântărește, când se dă, ci după ce l-ai achiziționat. Umoriștii nu sunt numaidecât bancagii și oameni ai bâlciului. Umorul unora transpare din nevindecate tristeți. Umoriștii sunt băieți dintr-o bucată, nu ca cei care o fac pe transcedentalii.
***
Cred că e vorba nu numai de literatură ci și de dragoste. (Vă rog să mă scutiți de declarații umflate, cu țâțe tari ca piatra și picioare pe care plânge izvorul. Acestea nu se deosebesc de dragostea pentru viitorul liric al țărișoarei și pentru râulețele care s-au uscat. Auuuu, domnilor și doamnelor profesioniști, unde naiba v-ați ascuns!
***
În casa noastră tot ce se referea la religie, era în grija mamei. Ea știa sărbătorile și rânduiala, rugăciunile și comportamentul creștinului. În unele seri în casa noastră se adunau bărbații din mahala și jucau cărți. Cei care pierdeau partida, le dădeau învingătorilor câte o nucă. În final toți jucătorii plecau pe la casele lor, lăsând nucile în grija noastră.
Uneori se încingeau niște discuții despre credință și despre Dumnezeu. Unii o țineau că totul e minciună, că Dumnezeu a murit sau e bătrân și doarme (credeai, Neitzsche, că ești unicul care știe acest lucru?), alții spuneau că fără Dumnezeu demult intram în pământ cu toții.
Tata nu a participat niciodată la aceste discuții. Niciodată. Mi-a spus ca printre altele după ce ceruse în bufet „un mosorel cu ață albă” (una mici de rachiu) așa: Măi băiete, să nu ceri niciodată de la nimeni nimic! Ce-i al tău ți se va da fără ca să te rogi. El, acolo, în strană, se rugase…
Mie mi s-a părut că e momentul potrivit să mă fac ateist. Argumentul meu era așa: Eu nu cred în Dumnezeu, dar nu calc pe morminte așa cum o fac adesea cei bisericoși. Dealtfel ateist e prea tare spus, o duceam bine fără biserică și biserica o ducea la fel de bine fără mine. Unica manifestare religioasă erau deniile pe care le așteptam mai ceva decât Paștele. Focurile de artificii de astăzi sunt un nimic pe lângă deniile noastre. Să vezi cum se aprindeau spiritele în timpul meciului de fotbal cu o minge de foc. Învățătorii se făceau a ne prinde, dar, foarte repede, ne scăpau din mâini.
Totul s-a schimbat după niște discuții cu un tânăr, dar foarte dotat preot, care m-a convins că noi, crezând, nu lui Dumnezeu îi facem un bine, ci nouă înșine. Ziceau unii după aceasta că eu scriu poezie religioasă, dar nu aveau dreptate. Eu scriam istoria necredinței mele. Au urmat vreo zece cărți și nici în una nu am ocolit tema religiei. Mi-am făcut un credo propriu conform căruia Dumnezeu nu este doar procurator (judecător), el știe cum să ne smulgă din ghiarele Satanei dacă vede că a rămas ceva bun în noi. Noi nu trebuie să ne înfiorăm în fața morții ci să ne gândim la cum va fi viața noastră după viață, pentru că eternitatea nu poate fi ocolită, mi-am zis. În același timp am spus că agheasma ce cade peste mitraliere Lacrimă de foc se va face și vai de cei peste care ea se va lăsa.
Încă ceva. Pe la vreo șase anișori mama m-a luat cu binișorul și m-a convins să merg împreună cu ea la mănăstirea Japca, situată la cam 40 de kilometri de satul nostru. Este unica mănăstire din Basarabia, care nu a fost închisă de adepții viitorului luminos. Am mers pe jos și am ajuns mult după amiază O măicuță ne-a găsit un locșor de dormit. Printre altele ne-a sfătuit să privim în adâncul fântâniței din partea dreaptă a ușii bisericii. Zicea așa: cine are inima curată, o poate întrezări prin unde pe Maica Domnului. Mama m-a luat de mână și m-a dus numaidecât la izvor.
– Privește, băiete, privește cu atenție!
Am privit și mi s-a părut că sub o piatră am zărit lemnul unei icoane.
– Ai văzut ceva?
– Da, mamă, am văzut! am mințit eu.
A fost unica clipă, când am văzut-o pe mama fericită. Mi-a zis:
– Ai să trăiești, măi băiete.
Nestatornicia mă părăsește.
Peste cincizeci de ani am mers la Japca împreună cu colegi de-ai mei de la liceu. Am găsit-o pe cea mai vârstnică măicuță și imediat am întrebat-o unde este fântânița. Mi-a răspuns cu tristețe:
– Nu mai este, s-a uscat.
Am înțeles că apa cea cristalină era fața Maicii Domnului. Dumnezeu se îndepărtează și izvoarele intră în pământ. Un exemplu concludent este Marea Sarmatică.
***
La întâlnirile cu cititorii nu lipsește întrebarea Când ați început a scrie? Uneori răspundeam că nu contează când începi, contează ce și cum scrii. Adevărul este că am început a scrie târziu și că lucrul acesta contează.
Grigore Vieru zicea că știe vreo 200 de definiții ale poeziei și considera că cea mai credibilă este că poezia e metaforă. Nu am fost de acord cu Poetul, dar nu aveam un răspuns de alternativă. A venit mai târziu, după ce studiasem evoluția poeziei mondiale. Mă țin de părerea că poezia este un crâmpei de viață pe care nu l-am cunoscut. Altfel zis, poezia este lumea văzută altfel. Viața e ca Luna, are o parte pe care nu o vedem. Să mă ierte dulcile dudui, poezia despre ploaie nu e poezie. Nu căutați scuze, Bacovia nu a scris despre ploaie. Iar voi, cele trei volume de poezie ale mele mai așteptați puțin. Problema e că nu știu cât. Uneori sunt rugat să vorbesc despre un poem care m-a emoționat. Atunci vorbesc despre Lorca și furnicile lui. Cică una dintre furnici a urcat pe un pom înalt și a văzut lumina cerului. A coborât din pom și le-a povestit furnicilor despre ceea ce a văzut. Furnicile au zis: trebuie să te omorâm pentru că tu ai văzut stelele.
Mulți temerari de la noi au vrut să deschidă cale luminii, și noi, îndoctrinații, cumpărații suntem gata să-i ucidem. Nimic nou, dealtfel. Ce i-am făcut lui Iisus înainte de a cere de la el Lumină?
***
Nu prea țin la autoritatea principiilor, adică a curentelor literare. Uneori mi se pare că monologul lui Hamlet e mai existențialist decât principiile camusiene la care, de asemenea, țin. M-aș bucura, dacă un nou curent literar ar fi numit neoexistențialism. Viața e alta și existența oamenilor la fel.
***
Proza a venit ceva mai târziu. Am fost îndemnat la început de verbul plin de vervă al lui Aureliu Busuioc, apoi de căutările la margine de țipăt al lui Andre Gide și temeritatea de a înfrunta diavolul a lui Mihail Bulgacov.
Au venit apoi zeii, eroii și simplii trăitori ai cetăților, de la Artemis și până la Arahne. O, răbdătoare Penelopa care ți-ai așteptat cu sacrificii 20 de ani soțul, o, Casandra ce ne înveți că frumusețea e foarte aproape de tăișul sabiei în mâna ticăloasei Clitemnestra… Mai așteptați, va veni și tipografia voastră.
***
Întotdeauna rămâne ceva nespus. În cazul meu nespuse au rămas poveștile, legendele, miturile, basmele. Această constatare m-a făcut să tresar. Apoi am intrat în bibliotecă și de acolo fugeam uneori acasă. Poveștile m-au purtat cu lejeritate pe meleagurile înghețate ale eschimoșilor și ciuccilor, pe vastele terenuri ale Mahabharatei și Ramayanei, prin tainele Tibetului, pe mările cu vikingi și prin țara de foc „de la capătul pământului”, pe meleagurile „sfinților șerpi” din Africa, pe domeniile neînfricaților Ziegfried și Roland, prin stepele crude ale lui Mamai și Timur Lenk. Fără doar și poate, mi-am purtat pașii prin codrii de aramă și prin pădurea de argint, pe locurile unde hălăduia Harap Alb cu frumoșii lui nebuni care se jucau de-a supraputerea. L-am găsit pe cel venit de peste mări și țări – Meșterul Manole care m-a învățat că mai sus de talent este jertfa… Despre mituri am mai vorbit. Am înțeles că poveștile nu sunt doar… povești. În ele, pe limba copiilor apare întreaga înțelepciune a popoarelor. Am rămas mirat de faptul că zeul Odin al nordicilor avea o lance, care CU PARTEA DINAINTE OMORA IAR CU PARTEA DIN SPATE VINDECA ORICE RANĂ ȘI ORICE BOALĂ. Nu era un lazer? Cum ar fi putut Thor să omoare cu un ciocan șarpele universal care înconjura de multe ori Pământul și cum a apărut Calea lactee.
Așa mi-am zis: aceste mărgăritare ar trebui să se întâlnească între coperți și cred că restul vieții îl voi dedica atingerii acestui scop.
Dacă v-am plictisit, înseamnă că am avut ce spune. Vă rog, fără supărare!
Vlad SĂRĂTILĂ-PAOMI
