Faptul că Guvernul Sandu a căzut nu a fost o noutate și nici o surpriză pentru multă lume. Comportamentul din ultima vreme, dar mai ales discursul agresiv al lui Dodon în adresa unor membri ai cabinetului, nu a lăsat loc pentru interpretări, or era foarte clar că îndată după alegerile locale generale urmează să se aleagă praful și pulberea din alianța ilogică și total anapoda dintre cele trei formațiuni politice. Mai degrabă surprinzător a fost modul în care această moțiune de cenzură a trecut „doar” cu 63 de voturi, dar și schimbul de replicile denigratoare și ofensatoare ieșite din gurile contestatarilor.
De altfel, în astfel de cazuri, când unii nu mai pot suporta pe alții, iar interesul oamenilor și elementarul bun-simț nu costă nici cât o ceapă degerată, nu rămâne prea mult loc pentru evaluarea reală a stării de lucruri și găsirea unor soluții de redresare a situației — unii vin cu argumente de ce acest cabinet trebuia păstrat în continuare, iar alții nu-și mai ascund ura și disprețul față de acei pe care tot ei i-au votat în funcții. În această ordine de idei, cea mai elocventă mi s-a părut alocuțiunea socialistului Bogdan Țârdea, care cu o față schimonosită de ură și-a manifestat (probabil, nu doar propria părere) dezacordul cu activitatea „nocivă” a cabinetului Maiei Sandu. La rândul lor, democratul Pavel Filip a dorit să pară ceva mai calm și mai patetic, dar acest lucru nu i-a prea reușit, fostul premier fiind extrem de acid și de neiertător cu succesoarea sa, iar „Șor”-istul Ulanov a dat de înțeles că formațiunea pe care o reprezintă este de-asupra conflictului dintre componențele Alianței și că din postura lor de „burici ai pământului și edificatori de Monaco-uri” se vor abține de la votare.
Pe de altă parte, prestația doamnei Maia Sandu mi s-a părut foarte convingătoare și când afirm acest lucru nu scot în evidență doar cei peste 2.000.000.000 de euro absorbiți de componenta pro-europeană a Alianței PSRM-ACUM, dar și curajul ei de a spune lucrurilor pe nume, dar nu de a cerși un pic de clemență de la acei care continuă să-și promoveze propriile interese și să-și aline propriile orgolii. Chiar dacă cu alte ocazii mi-am exprimat rezervele și dezacordul cu activitatea primului ministru și a unor miniștri rupți de realitățile moldovenești și plutitori în norii prosperității occidentale, de data aceasta doamna Sandu a putut să-și apere foarte bine colegii și, în pofida fizicului gingaș, a părut un adevărat munte (inclusiv de înțelepciune) în fața unor „coloși” cu picioare de lut gen rugbistul Vasile Bolea sau aceluiași omniprezent (când este vorba de a leorbăi din gură) suferitor de diaree verbală Bogdan Țârdea. Ba mai mult, după alocuțiunea și intervențiile ulterioare ale doamnei Maia Sandu mi-am dat seama că am pierdut un premier, dar am câștigat, foarte probabil, un viitor președinte. Știu că multe lume a fost și este de părerea că ex-premierul chiar și-a dorit ca guvernul să plece și că discursul ei a fost unul de campanie prezidențială, dar nu văd nimic rău în aceasta — dacă Dodon face (doar) campanie de când a devenit președinte, de ce alții n-ar face-o? Îmi dau seama că cineva ar fi dorit ca doamna Sandu să plângă de jalea partenerilor socialiști și să ceară nițică indulgență de la cei care știu doar să semene vânt și să culeagă furtună, dar… mai bine în stradă (cu oamenii) decât la guvernare (cu hienele).
Altfel, după consultările cu fracțiunile parlamentare Igor Dodon a decis să nu mai tragă mâța de coadă și l-a propus la funcția de premier pe consilierul său, Ion Chicu. Nu cred că pentru multă lume această candidatură care urmează să fie aleasă în fruntea unui guvern tehnocrat minoritar, a fost o surpriză. Venit la Dodon din garnitura democraților, în care a ocupat funcția de ministru al finanțelor, Ion Chicu ar putea aduce socialiștilor voturile lui Filip și K și, astfel, alegerile anticipate ar fi scoase de la ordinea zilei (dacă nu se întâmplă ceva extraordinar). Orice alt candidat mai lăsa o portiță deschisă pentru anticipate, dar nu domnul Chicu. Drept confirmare a acestei ipoteze este și poziția loială față de această persoană, etalată de Adrian Candu și alți lideri democrați. Este adevărat că Candu nu promite tranșant cele 30 de voturi, invocând un șir de „dacă”, însă se vede de la o poștă că totul va fi bine și cabinetul de tehnocrați va fi investit mult mai degrabă decât cele 15 zile regulamentare. Pe de altă parte, și socialiștii, și democrații afirmă că nu vor face nici un fel de coaliție, dar…acest lucru contează mai puțin. Or, coaliția informală există demult și nu este cazul să ne facem morți în popușoi.
Și încă ceva. Dacă la nivel central lucrurile s-au limpezit și nu prea există loc pentru manevre, la nivel local aleșii au nimerit într-o situație de zietnot (lipsă de timp pentru a gândi combinații) și astăzi sunt obligați să împartă pielea ursului ucis, în caz contrar… totul poate deveni, cu adevărat, cancan.
