ÎNTRE NISTRU ŞI PRUT
Cunoaştem bine cam totul „de afară”, dar nu prea ştim ce avem acasă, indiferent dacă este vorba de personalităţi, sport, muzică sau turism. Prin urmare, “Observatorul de Nord” lansează o nouă rubrică, care va prezenta atracţiile turistice din Republica Moldova. Pentru că este păcat să ajungi la umbra Piramidelor Egiptene, dar să nu fi ajuns în Peştera Răposaţilor din Rudi, să te fotografiezi în vârful Turnului Eiffel, şi să nu cunoşti unde se află podul Eiffel din Ungheni, ori să schiezi în Munţii Alpi, dar să nu te fi căţărat măcar o dată pe stâncile milenare din Corjeuţi, Brânzeni sau Buteşti. În caz că cititorilor le va plăcea această rubrică, vom publica în ziar şi o hartă turistică pentru cei care vor să fie turişti la ei acasă.
Majoritatea dintre noi au auzit despre vulcani la lecţiile de geografie şi i-au văzut mai mult pe la televizor. Şi chiar dacă între Nistru şi Prut nu avem, din fericire, nici un vulcan din cela zdravăn, care face să se cutremure totul în jur, meleagurile noastre au fost „împodobite” cu vulcani noroioşi. Din cei peste o mie de vulcani noroioşi înregistraţi pe tot globul pământesc, cinci se află în Republica Moldova. Unul dintre aceştia se găseşte în balta satului Bărboieni, localitate din preajma oraşului Nisporeni. Vulcanii noroioşi sunt cu mult mai mici decât celebrii lor fraţi, iar în loc de lavă „erup” noroi. Această insuliţă ce se iveşte din mijlocul apei este surpată uneori de inundaţii, dar reînvie de fiecare dată ca şi renumita pasăre Phoenix. Sătenii care au copilărit în preajma vulcanului ţin minte perioada în care acesta era activ şi spun că de aici se auzea mereu un bolborosit de parcă ar clocoti apa într-un ceaun. Unii făceau în craterul său baie de nămol, cură gratuită tocmai bună pentru sănătate, chiar dacă era o aventură foarte periculoasă, căci de mai multe ori vulcanul a înghiţit în clipe numărate vaci şi oi. Alţii, mai curioşi, legau pietre mari de sfori foarte lungi şi le aruncau în unul dintre „ochiurile” vulcanului, dar aşa şi nu au mai dat de fundul acestuia. Este şi firesc că tentativele lor au eşuat, fiindcă astfel de vulcani au adâncimi foarte mari, iar apariţia lor se datorează faptului că gazele naturale împing solul argilos de la adâncimi de 2-3 mii de metri. Vulcanul a fost botezat de localnici „Buricul Susanei”, din motiv că acesta se află lângă gospodăria unde a locuit cândva o femeie pe nume Susana, şi chiar dacă săteanca nu mai este printre cei vii, numele i-a rămas în folclorul local. Cât priveşte huma de aici, aceasta are mai multe nuanţe, de la gălbui la cenuşiu, iar gospodinele casei o foloseau pentru a unge cuptoarele, pereţii şi prispele caselor. În anii ’50 cercetătorii sovietici i-au tot dat târcoale vulcanului vreo jumătate de an în căutarea unor zăcăminte de petrol, apoi l-au abandonat. Cineva a propus să-l astupe, fiindcă prezintă pericol pentru săteni şi animale, aşa că au cărat aici câteva „Kamaz”-uri de piatră. Şi când se părea că vulcanul noroios nu mai dă de ştire, o erupţie puternică a zdruncinat mahalaua, iar oalele de pe case şi sticlele de la geamuri s-au făcut ţăndări. Astăzi „Buricul Susanei” este în hibernare, dar se poate trezi în orice clipă pentru a readuce la Bărboieni un spectacol al naturii mai rar întâlnit prin părţile noastre.
