Valentina Gâlcă provine dintr-o familie de volovițeni, fiind una dintre cei patru copii, toți pasionați de folclor. La rândul ei, a dat naștere la două fete. De când s-au măritat fiicele, doamna Valentina consideră că are și doi feciori, care i-au dăruit trei nepoți. Valentina Gâlcă mai are și o armată de discipoli, cărora le-a cultivat dragostea pentru cântecul folcloric și tradițiile populare, unii fiind membri ai Ansamblului Model ”Floare de Noroc”, alții din ”Lăstăreii”, ea fiind și persoana care a cules cântecele vechi din comuna Volovița și a scris altele noi, pentru ca folclorul să dăinuie peste timpuri. Recent, doamna Gâlcă a sărbătorit 50 de ani de activitate și ne-a povestit despre planurile sale de viitor, dar a acceptat să ne povestească și despre începutul carierei sale de lucrător în domeniul culturii.
– Mi-ați povestit recent că ați început să evoluați în scenă încă fiind o copilă, grație fratelui mai mare, pe care îl însoțeați pe la evenimente culturale. Ce amintiri mai păstrați din acele timpuri?
– Îmi amintesc că muzica mă atrăgea foarte tare și cu asta doream să mă ocup. În plus, îmi amintesc că eu eram foarte mică, iar ei toți erau mari și eu mă duceam și îi acompaniam cu garmoșca. Mi se părea că fac un mare progres.
– Cum a intrat muzica în viața Dvs.?
– Eram mică și adunam mahalagiii să le prezint concert, cântam, dansam, îi zghihuiam pe toți. Eram șotioasă, îmi amintesc cum casa părinților avea sus un fel de hulubărie cu o gaură, prin care intrau hulubii. Copiii se jucau în drum, iar eu am urcat acolo și am scos capul prin gaură și cântam, imitam tot felul de păsări și animale. Copiii mă căutau și nu înțelegeau unde sunt, iar când se apropiau eu tăceam, după care iarăși scoteam sunete. Până la urmă, sora mai mică a priceput unde sunt și m-au găsit.
– Ați fost mulți copii la părinți, câți sunt pasionați de muzică?
– Mama a născut șapte copii, dar am rămas patru în viață. Toți patru suntem pasionați. Toți cântam la baian, e foarte greu de cântat, dar am învățat să cânt la baianul, care e mai mare decât mine. Toți se mirau că eu, o femeie, pot cânta la baian. El e mai complex și mai greu.
– Adică ați învățat singură să cântați la acest instrument și nu ați luat nici măcar o oră cu un profesor?
– Nu. Am absolvit Școala Pedagogică, dar nu am învățat să cânt la instrument. Când aud o melodie și-mi place muzica, îndată o cânt la instrument, la auz.
– Fiicele au moștenit pasiunea Dvs. pentru muzică, pentru instrumentul acesta?
– Fiica mai mică, Marcela, a moștenit. Fiica Aliona a devenit medic.
– Aveți o experiență de muncă mare în domeniul culturii. E posibil în țara noastră să te hrănești din cultură nu doar spiritual?
– E foarte greu. Primul meu salariu a fost de 57 de ruble. Atunci însă eram mulțumită. Nu-mi ajungeau pentru tot ce trebuia, dar pe timpurile sovietice eram mulțumiți de ce era. Lumea era modestă.
– Ați fost angajată fiind foarte tânără, o copilă. Cum era viața culturală a satelor Volovița și Alexandru cel Bun pe atunci?
– Se organizau multe festivaluri la Soroca. Am condus un cor de 60 de oameni. Încă mai este în viață, din fericire, o membră a acelui cor din care făceau parte brigadieri, agronomi, muncitori. Doamna Claudia Marciuc îi zice. Oamenii erau implicați, era susținere de la conducători. Dacă spuneam că vreau să organizez ceva, nu era discuție, eram susținută. Conducătorul de sovhoz spunea tuturor să vină la repetiții. Acum dacă vor vin, dacă nu — nu. Partea bună a lucrurilor pe timpurile celea era că lumea avea o ocupație frumoasă, se organizau evenimente în sat. Acum lumea nu vine, stă acasă, stă la calculatoare, e mai mândră și mai fudulă. Înainte să vedeți cum se încingeau în horă! Juca și sărac, și bogat, și tânăr, și bătrân.
– De ce, oare?
– Eu cred că mândria este cauza. Înainte erau mai săraci, dar erau mai uniți, mai prietenoși. Acum stau la televizor, la internet.
– Ce avem noi de pierdut din această situație?
– Pierdem tot ce a fost frumos, ce au păstrat buneii, străbuneii noștri. De aceea mă strădui să cultiv dragostea de muzică, de folclor printre tineret. De aceea mă ocup cu ansamblul ”Lăstăreii”. Muncesc cu ei foarte mult, deși nu sunt remunerată.
– De la începutul carierei Dvs. tot în comună ați activat…
– Da. După Casa de Cultură din Alexandru cel Bun am devenit șefă de Club la Volovița. După ce am lucrat la cor, am fondat un ansamblu, dar mulți ani nu aveam titlul Model, era un colectiv de artiști amatori. Iată ansamblul ”Floare de Noroc”, fondat în 1992, acum are titlul Model. Din 1983, m-am angajat ca lucrător muzical la cele două grădinițe din comună.
– Cum e viața de pedagog care se ocupă de educația muzicală a tinerei generații?
– E grea, dar e frumoasă.
– Grea, de ce?
– Am rămas cu salariul de 470 de lei, dar tot nu las cântecul. Îmi place și merg înainte.
– Aveți un sfert de salariu?
– Nu, dintr-un sfert a rămas jumătate. E o decizie pe republică.
– Și ce credeți despre faptul că e tot mai puțină educație muzicală în grădinițe?
– Mă doare sufletul. Mă întreb, ce fel de generație o să crească. Ei și așa acasă aud numai bum-bum-bum! Muzică din asta… La grădiniță mă strădui să le dau mult folclor, dar și cântece de glumă din ale mele. Aș vrea să nu rămână în umbră folclorul.
– Credeți că ceea ce se face acum pentru promovarea folclorului în țară, în raion, în sate, e suficient?
– La nivel de țară, de raion aș spune un mare mulțumesc șefilor care susțin organizarea evenimentelor și mai păstrează folclorul, cer de la noi și noi ne străduim, culegem. Și artiștilor, desigur. Dar la nivel de sat lucrurile lasă de dorit. Dacă nu mai activăm noi, generația noastră, eu cred că gata, e pierdut.
– Cine vine după Dvs.?
– Vin elevi, am elevi care cântă cu noi. Dar dacă plec eu, sunt sigură că nu vor cânta. Să le dea Domnul sănătate și pricepere și înțelepciune ca să păstreze, dar ei trebuie târâiți.
– Aveți printre discipoli dintre cei pentru care muzica ocupă un loc important în viață?
– Da. Este discipola mea Oxana Capbătut. A cântat la mine încă din grădiniță. Cântă foarte bine, la festivalul ”Trandafir de pe Cetate” a luat locul III. Cântă și la biserică. Acum este elevă la colegiu. Am mai avut o grupă foarte puternică de băieți și fete, energici, pasionați. Am cântat așa, apoi i-am luat în ansamblul ”Lăstăreii”, apoi veneau la Club când eram șefă și nu vă imaginați ce veselie făceau. Fiind studenți deja, reveneau la Crăciun, se reuneau și veneau la mine cu uratul sau colindul. Mare bucurie îmi făceau. Mă luau la horă și întotdeauna îmi spuneau: mulțumim că ne-ați învățat să dansăm dansul moldovenesc.
– Ce înseamnă asta pentru Dvs.?
– Îmi văd rezultatul. Mă bucur că ceva rămâne în urma mea.
– Doamnă Valentina, de mai mulți ani comuna Volovița nu are Casă de Cultură. Casa veche în care se desfășurau activitățile culturale a fost demolată, iar după asta nu a fost construit un Cămin Cultural nou. Ce înseamnă asta pentru cei oamenii din comună, pentru viața satului?
– E o tristețe mare pentru lume. Îmi pare rău, în primul rând, că eu nu am unde cânta, colectivul nu are unde face repetiții. Nici nu vă dă prin gând unde facem repetiție. Acum un lider mi-a dat un spațiu care îi aparține. Până acum repetam la mine în foișor, la alte femei în foișor. Anul trecut unde făceam repetiție ningea, nu erau ferestre. Mai mult de jumătate de oră nu rezistam, înghețau picioarele.
– Cât de dragă trebuie să-ți fie de profesie, de cultură, de muzică, încât să activezi în așa condiții?
– Dacă îți place ceva — te sacrifici. Mulțumesc mult celor 14 membre ale colectivului meu. Veneau sărmanele și băteau din picioare să nu înghețe și învățau cântecele.
– Pe unde mai greu, pe unde mai ușor, ați adunat 50 de ani de activitate în domeniul culturii. Vă felicităm încă o dată și vă rog să ne povestiți cu ce ați venit în fața invitaților și oaspeților Dvs. la serata aniversară?
– La vârsta de 50 de ani ești copt la mine, judeci mai bine și tot mai vrei să faci lucruri noi. Dar 50 de ani de lucru e și mult, și puțin. Eu mai am multe de făcut, am două planuri serioase despre care e devreme să vorbesc, dar pe care îmi doresc să le realizez pentru satul meu.
Cât privește sărbătoarea, am implicat discipolii mei de toate vârstele: copiii mici de la grădiniță, copiii din grupa mare, ”Lăstăreii”, apoi ”Floare de Noroc”. Mulțumesc tuturor colegilor care au venit și au cântat: Tamara Coșciug, Tamara Bejenari, Valeriu Caldare și discipolei mele care a cântat din grădiniță, apoi în ”Lăstăreii” și continuă să cânte muzică ușoară — Cătălina Radu.
– Știu că în toți acești ani ați cules cântecele vechi din bătrânii satului, ați scris cântece de autor. Ce urmează?
– Așa este, am adunat mult folclor, dar mai sunt rădăcini care trebuie descoperite și nu trebuie să amân de pe o zi pe alta. Am scris și multe texte proprii, iar la cel mai nou cântec am filmat și un videoclip, care va apărea la televizor de Ziua Femeii Rurale, căreia i-am dedicat și o poezie.
– Dacă tot veni vorba, cum este viața unei femei, a unei artiste în sat?
– E frumoasă, cu toate că,… uitați-vă ce mâini am. E cu gospodărie, păsări, multă muncă. E cu călătorii la capitală, unde dădăcim nepoții gemeni împreună cu cuscra mea.
– Ce gând aveți pentru cititorii noștri la finalul acestui interviu?
– Vreau să le doresc tuturor sănătate și să se ocupe cât de cât de cultură, deoarece tineretul nu prea vrea să se implice, chiar de mai cunoaște câte ceva. Să păstreze ce este frumos și să aibă pasiunea, energia de a transmite și altora valorile și cultura noastră.
– Vă mulțumesc pentru interviu și vă doresc succes mare în activitate.
Foto: din arhiva personală.
