„Taci. De ce taci? Înseamnă că ești vinovată.”
„Vorbești. De ce vorbești? Iar o s-o primești.”
„De multe ori aud: „Ești bună și tu! Dacă ești femeie, trebuie să rabzi!”. Eu nu înțeleg, dacă stai acasă, cu copiii, ai făcut totul – şi mâncare, și ordine, și tot, de ce să fii bătută și maltratată?”
Maia Țaran s-a căsătorit cu fostul său soț în 1997. În același an, s-a născut și prima lor fiică. Ea lucra la comisariatul militar, în Căușeni. El era militar. Ea aveam 19 ani, iar el – 21.
Prima lovitură a venit după nașterea primei fetițe. „Până atunci, mai ridica vocea, dar nu mă lovise niciodată. De multe ori o făcea fiind în stare de ebrietate. Când venea acasă, eu trebuia să-i curăț încălțămintea și pantalonii de glod. O dată, când am adus asta în discuție, m-a bătut atât de tare că nu a rămas loc viu pe fața mea. Am atâtea semne pe corp, încât uneori mi-e rușine. Unii mă întreabă dacă așa m-am născut. Iar eu ce pot să le răspund? Că doar nu m-am născut cu nasul strâmb și cu cicatrici pe față… ”, povesteşte Maia.
***
„Deși există anumite progrese, în special în ceea ce privește legislația pentru eliminarea violenței față de femei și a violenței în familie, numărul cazurilor de abuz față de femei este alarmant de mare. Violența este una din cele mai grave încălcări ale drepturilor omului, care afectează femeile indiferent de statutul social, economic sau cultural, și afectează societatea în întregime”, afirmă Corneliu Eftodi, manager de programe, UN Women Moldova.
Șase din zece femei simt pe propria piele ce înseamnă violența din partea partenerului, se menționează în Raportul „Violenţa faţă de femei în familie în Republica Moldova”, realizat de Biroul Național de Statistică (BNS). Mai mult, datele oficiale relevă creșterea cazurilor de violență domestică și ineficiența intervenției autorităților. În anul 2012, au fost înregistrate 6569 de cazuri, iar în 2015 – 9203 de cazuri. Mai mult, potrivit aceluiași studiu, numeroase cazuri rămân neraportate, din cauza influenței societății asupra victimelor. Aproape jumătate dintre ele cred că vor reuși să depășească problema individual, pentru 40% este o rușine să recunoască prin ce trec, iar aproape 20% sunt convinse de apropiați să nu informeze autoritățile despre cazurile de violență la care sunt supuse.
Pe de altă parte, societatea continuă să fie indiferentă și inertă. Acest fapt este confirmat și de rezultatele studiului sociologic „Opinii, percepții și experiențe ale tinerilor privind violența în familie/cuplu”, realizat de Centrul Internațional „La Strada”. Mai mult de o treime dintre tinerii respondenți au comunicat că nu ar raporta nimănui cazuri de violență. Totodată, 15,2% dintre bărbații chestionați pentru studiul „Bărbații și egalitatea de gen în Republica Moldova” au declarat ca nu s-ar implica dacă ar vedea că cineva bate o femeie. Dacă agresorul le-ar fi prieten, doar 6,5% dintre bărbați ar anunța poliția, iar dacă agresorul ar fi o persoană străină, numai fiecare al cincilea spune că ar alerta autoritățile.
Maia Țaran este una dintre „campioanele pozitive”, titlu oferit de UN Women supraviețuitoarelor violenței domestice care au pus capăt fricii și au rupt tăcerea. Astăzi, ea este unul din puținii oameni din satul Fârlădeni la care femeile bătute de partenerii lor știu că pot apela oricând, indiferent de oră.
Maia Ţaran este şi una dintre puţinele supravieţuitoare ale violenţei care continuă să încurajeze alte femei-victime să-şi schimbe viaţa spre bine. Multe dintre acestea, spune Maia, au renunțat la activitatea lor din cauza presiunii societății. „Campioanele pozitive au dat dovadă de mult curaj atunci când au hotărât să trăiască deschis, să vorbească deschis despre experiențele lor, astfel rupând tăcerea asupra acestui subiect considerat tabu din cauza fricii și rușinii. Ele au adus subiectul violenței față de femei în spațiul public, iar femeile care sufereau în taină au auzit istoriile altor femei, care au depășit violența, și au simțit că nu sunt singure și că există soluții pentru ieșirea din cercul violenței. Nu este ușor să ții piept stereotipurilor care persistă în societate, iar serviciile de suport pentru supraviețuitoarele violenței nu sunt pe deplin funcționale”, explică Corneliu Eftodi, de la UN Women Moldova.
***
Am întâlnit-o pe Maia în fața porții casei sale. Înaltă, subțire, dar vânjoasă, cu zâmbetul pe față, ne poftește să intrăm. Se scuză că vorbește mult, dar „asta e ce știe mai bine să facă acum, după o perioadă lungă de tăcere”. Curtea e păzită de doi câini mici, dar loiali. La vederea noastră încep a-și arăta colții și a lătra de se aude în toată mahalaua. „Bine că-s legați”, m-am gândit. Îi are de când s-a mutat în această casă, unul în curtea din față, altul în spate, ca să știe dacă are oaspeți nedoriți. Cel mai nepoftit „musafir” a fost soțul său, care o bătea oriunde o găsea. „În 2010, în pofida legislației existente, eu umblam bătută și cu ochii vineți. Închipuiți-vă, puteam locui în două case, una a mea și una a părinților, dar eu nu mă puteam lipi de niciuna. El era stăpân pe toate. Venea ca la el acasă”, își amintește Maia.
Ultima picătură a fost în iulie 2010, la scurt timp după nașterea mezinei. Atunci Maia locuia la părinți. Era la bucătărie. Cu o mână prăjea pește, iar cu cealaltă o ținea pe nou-născuta Cristina. „Țin minte că ne certam cu soțul, nu mai țin minte de ce. La un moment dat, el s-a enervat și a aruncat în mine tigaia încinsă. Noroc că am reușit să mă întorc și să protejez copilul”. În acea clipă, urca scările sora medicală, care venise să o viziteze și care a reușit să vadă toată scena. „Dacă povesteam cuiva, nimeni nu era să mă creadă”, este sigură Maia.
Dresuri și o bluză pentru cea mică, buletinul ei și adeverința de naștere a Cristinei. Asta e tot ce avea la ea Maia, a doua zi dimineața după incidentul cu tigaia încinsă, când împreună cu sora medicală a plecat la Centrul maternal „Pro Familia” din Căușeni. „Acolo e casa mea. De fiecare dată când merg în vizită, îmi amintesc cu bucurie de acele momente. Îmi amintesc cum copiii mei se jucau acolo. Noi eram fericiți, pentru că, în sfârșit, dormeam liniștiți”, își amintește Maia. Acolo a aflat că este lege, care ar trebui să fie de partea ei. Acolo a fost ajutată să-și facă actele pentru divorț. „Oamenii de acolo m-au readus la viață. Eu eram o fire foarte închisă, iar acum vorbesc prea mult”, ironizează femeia.
***
Maia Țaran a început să scrie o carte în care povestește tot prin ce a trecut. Are o bibliotecă modestă cu întreaga legislație a Republicii Moldova. Este mereu pregătită să-și apere drepturile. Și-a învățat lecțiile. Totuși, pe lângă sutele sau chiar miile de lovituri primite de la fostul său soț, a fost nevoită să sufere și din cauza societății, pentru că mereu se găsea cineva să comenteze răutăcios şi să o judece, fără a interveni pentru a o ajuta.
Pe parcursul căsniciei, simțindu-se singură cu tragedia sa, Maia a încercat multe „remedii” – de la alcool, la diverse metode de sinucidere. Cel dintâi s-a adeverit mai eficient. „Multe femei găsesc soluția în alcool, iar societatea nu recunoaște. Mulți cred că dacă femeia bea, „înseamnă că-i bună și ea”. Societatea trebuie să înțeleagă că o persoană nu face pasul ăsta fără să se întâmple ceva. Femeile de multe ori caută refugiu. Altele încep să ducă o viață dublă”, explică Maia.
„Astăzi, Maia numește relația sa cu fostul soț „prietenie”. Acesta nu mai este militar și lucrează în domeniul construcțiilor. Iată de ce, uneori, el o ajută cu mici reparații necesare prin casă. Din datoria față de stat, de peste 20 de mii de lei, căpătată în formă de amezi pentru violență domestică, el a reușit să achite doar o mică parte.”
Deși știa tot satul ce i se întâmplă, puțini au intervenit sau i-au luat apărarea. Unii săteni doar spuneau: „Maia nu merită asta. A terminat școala bine”. O vecină chiar a reușit să oprească o bătaie, dar a fost repede „sfătuită” de către agresor să uite ce a văzut: „Gata, tanti Natașa, nică n-ai văzut, nică n-ai auzît! M-ai înțeles?” Maia mai spune că o fostă învățătoare de-a ei și o altă vecină, tanti Liusea, „au susținut-o mult”. Iar mama… Mama îi zicea: „Și eu am avut patru copii, nici mie ușor nu mi-o fost. Tatăl tău tot m-o bătut și tu mai bine știi”, iar uneori: „Leapădă-l, dar gândește-te ce-o să faci cu copiii”. Tatăl Maiei nu s-a implicat niciodată.
„Odată m-a bătut atât de tare, încât nu era loc viu pe mine. Eu tare greu mă învinețesc, dar tare greu îmi trece. Se vedea sângele sub piele, dar nu se învinețea. Așa puternice erau loviturile lui. Abia atunci mi-a zis mama să-l lepăd”, își amintește Maia.
Larisa Burca, mama femeii, spune că prima oară când a aflat ce se întâmplă în familia fiicei sale s-a gândit că și Maia a avut o parte din vină – „ca-n orice familie, poate a spus și ea niște cuvinte rele, ne la locul lor”, dar a văzut că „totul e normal, copiii se poartă frumos, sunt spălați” și că bărbatul nu avea, de fapt, motive să-i bată fiica. Mai mult, Larisa Burca nu recunoaște că a fost și ea bătută. Spune că, în relația ei cu soțul, violența nu-și avea locul. „Știți cum era înainte, trebuia să mai taci în fața bărbatului, să te mai înjosești. Eu, de pildă, am mers mereu dreaptă și i-am spus bărbatului cine și când are dreptate”, spune femeia.
Cum poate un bărbat care poartă uniformă de militar să dea într-o femeie? Nimeni nu putea crede așa ceva. „Trebuia să pun punct deodată. Cu timpul, violența din partea lui a devenit o normalitate. Mama îmi spunea că e alegerea mea. „Vrei, divorțează. Dar ce-o să faci cu copiii?”, zicea ea”, povestește Maia. Astfel, uniforma reușea să orbească comunitatea în care trăia femeia. Ea făcea vânătăile și cicatricile invizibile, iar plângerile – mincinoase. „Dar dacă ești așa de bună, de ce te bate? Înseamnă că ești bună și tu!”, „Trăiește, că noi toate așa trăim!”, erau „încurajările” pe care le auzea Maia.
Ana Gherciu
