Tableta de miercuri
Înainte de a scrie aceste rânduri mă gândeam cu cine să-l asemăn pe Ion Druță or, prea enigmatică și controversată a fost și rămâne (și după moarte) această personalitate. Până la urmă m-am oprit la „candidatura” politicianului Iurie Roșca, care în perioada timpurie, când urcat prin copaci apăra cu vehemență idealurile naționale și care, mai spre bătrânețe s-a urcat în căruța rușilor, dar… Vreau să fac o precizare obligatorie: comparația lui Ion Druță cu Iurie Roșca nu înseamnă numaidecât „ceva de rău” și nu trebuie luată în zeflemea, fiindcă ambii sunt/au fost persoane extrem de inteligente și au lăsat urme adânci (cu plus sau cu minus, depinde din ce unghi privești lucrurile) în sfera lor de activitate – unul în politică, iar altul în literatură. Or, faptul că și unul, și altul au fost, sunt și vor fi în continuare „în gura lumii” este incontestabil, iar cu privire la maestrul Druță ar fi normal să zicem că odată cu înmormântarea lui fizică, la poalele Lumânării Recunoștinței, nu înseamnă și înmormântarea operei lui nemuritoare, fără nici o exagerare.
De altfel, până în ultimul moment am crezut că nu mă voi expune pe marginea ”subiectului morții și nemuririi” lui Druță (chiar dacă orice persoană „care se stimează” a ținut să-și expună părerea), fiindcă cred că despre cei decedați (repet, doar omul moare, nu și opera lui) se spune doar despre bine sau nimic. Adică, eu eram pe cale să nu spun nimic, dar am fost provocat de colegul Veaceslav Nedelea care, pe rețelele de socializare a mers mult mai departe decât alți apărători ai lui Druță – cică, „cei care arătați fundul plin de simbolurile acestui stat, sau îl criticați pe Marele Ion Druță după moarte, pentru mine sunteți tot un Drac! Cruce de Aur peste Moldova! Preoții trebuie să se roage fierbinte, așa ceva nu a mai fost pe la noi! Personal bănuiesc, că cei care-l critică acerb, nici nu i-au citit Opera! Iartă-ne, Maestre”!
Nu știu ce zic alți „draci”, dar eu nu mă consider un Drac și, culmea!, am citit și câte ceva din opera Maestrului – poate mai puțin decât alții, dar acest lucru nu înseamnă că cineva trebuie să dea cu Crucea de Aur peste Moldova și nici să se roage fierbinte pentru nu știu care păcate. Dimpotrivă, consider că păcatul făcut de voie sau fără de voie, inclusiv de subsemnatul, face parte din viața noastră și nu poate constitui obligator o unitate de măsură. Ba mai mult, nu sunt eu omul care să vorbească despre păcatele altora, darămite ale unor oameni de talia lui Ion Druță, chiar dacă cineva dorește să descalifice păcatele grele ale maestrului până la niște greșeli nevinovate. Cu toate acestea, să stăm strâmb și să vorbim drept – greșelile făcute de moș Ion de la Chiștelnița și cele făcute de scriitorul Ion Druță de la Moscova nu pot fi puse pe același cântar, fiindcă impactul lor este incomparabil.
Să nu se supere acei care sunt mai îngăduitori și mai iertători cu acei care preferă camelionismul în locul verticalității și oportunismul în detrimentul bunului simț, dar unul este Druță care, în anul 1965, când puțină lume își manifesta curajul pe teme de identitate națională, vorbea despre necesitatea revenirii noastre la grafia latină și altul este Druță care și-a scris, pe pat de moarte, chiar și testamentul în limba rusă, cu grafia chirilică (la o adică, putea s-o scrie în rusă, dar cu grafie latină)… Unul este Druță, care în anul 1989, în discursul rostit la Marea Adunare Națională condamna Pactul Ribbentrop-Molotov și recunoștea că „…bătrâna noastră Basarabia figurează ca un ultim punct al acelor anexe, ca un acord final, funebru, al înțelegerii dintre Stalin și Hitler. Ca urmare a acestor înțelegeri, frumosul trup al vechii noastre așezări a fost tăiat în trei bucăți, tăiat rămâne până astăzi” și altul este Druță care, în anul 1994, la congresul „Casa Noastră – Republica Moldova a pus temeliile moldovenismului primitiv și a turnat apă la moara agrarienilor agresivi… Unul este Druță care a scris Povara Bunătății Noastre, Clopotnița, Biserica Albă, Căsuța de la Răscruce, Horodiștea, Ultima lună de Toamnă, Balada celor cinci motănași și altul este Druță care în eseul „Răscrucea celor prosti” a „dezlegat” problema denumirii limbii noastre – „… nu vreți să-i ziceți limbă română, ziceți-i limbă moldovenească, nu vreți să-i ziceți limbă moldovenească, ziceți-i limbă maternă” (după aceasta au urmat limba de stat, limba natală, limba noastră) … Unul este Druță care și-a dorit, conform testamentului, să fie înmormântat lângă Lumânarea Recunoștinței, la edificarea căreia a avut un aport determinant și nimeni nu i-a pus la îndoială dorința (deși, legile Republicii Moldova prevăd foarte clar că înmormântările se fac la cimitire, dar nu unde își dorește cutare sau cutare) și altul este Druță care nu a agreat „căpățânile de bronz” ale marilor scriitori români de pe Aleea clasicilor din Chișinău. Apropo, cineva spunea că ar fi fost bine ca pe Aleea clasicilor din Soroca (patria mică a scriitorului), să fie instalată și „căpățâna de bronz” a Maestrului, dar nu cred că acest lucru este posibil, fiindcă ar putea să se supere acei care s-au uitat în gura omului Ion Druță și până la moarte, și se uită și după…
În fine, chiar și după moarte cel plecat în veșnicie ne-a mai impus un sondaj, de parcă nu ar exista destule motive de ceartă și dezbinare, care nu prevede două răspunsuri: „DA” sau „NU” – se pot pune pe același cântar, Omul și Scriitorul Ion Druță? Eu am răspuns negativ, iar Dumneavoastră ce ziceți?
Dumnezeu să-l ierte, iar acei care nu i-au citit opera s-o facă.
