Despre „Alianța Kozac”, „pactul Putin-Merkel”, dușmani inventați și deținători ai adevărului suprem

0

Cum și era de așteptat, căderea democraților și cedarea (pașnică) puterii unei alianțe extrem de eterogene nu a însemnat instaurarea unei concordii naționale și aprinderea beculețului din capătul tunelului. Adică, la fel ca și altă dată, când în societatea noastră au avut loc astfel de metamorfoze (nu poți să le zici revoluții!), mai multă lume este preocupată de chestiuni „identitare” și de punerea la stâlpul infamiei a celor care gândesc altfel și care au o altă părere decât majoritatea. Ba mai mult, se fac auzite voci care, cu tot dinadinsul, promovează ideea că debarcarea vechiului regim este în exclusivitate meritul lor și că ceilalți nu sunt altceva decât niște pasageri profitori ai victoriei. Pe mine personal nu mă deranjează prea tare această bătaie cu pumnul în piept, cel puțin din două motive: unu — fiindcă sunt unionist convins (în opinia mea, unioniștii adevărați, care nu au nimic cu regimul trecut, sunt acei care au sesizat pericolul de rusificare) și am înțeles că noi îi supărăm pe acei care vor să stea mereu cu c….l în două bărci și doi — fiindcă am înțeles că rezolvarea astfel de probleme (schimbarea regimurilor și instaurarea de alianțe) nu este la îndemâna țărilor mici și că ultimul cuvânt aparține puterilor mari. Adică, schimbarea regimului la Chișinău nu este meritul total al cuiva din interior, dar rezultatul deciziilor primite în cancelariile din afară, indiferent cum se numesc acestea.
Știu că multă lume se supără când cineva utilizează etichetările gen „Alianța Kozac” sau „Pactul Putin-Merkel” și preferă promovarea ideii năstrușnice despre drobul de sare — chipurile, nu este cazul să ne facem probleme legate de o eventuală implicare masivă a FR în treburile interne ale RM și că nu sunt socialiștii atât de răi precum îi desenează unii. Oare? Au nu cumva cineva crede că cei 35 au mers la Moscova doar pentru a vizita Mauzoleul, a-l vedea pe Lenin, a face selfie-uri pe Piața Roșie și a negocia cu partenerii ruși fericirea noastră? Au nu cumva oare crede cineva că acei care au votat BE ACUM și-au dorit o alianță cu Greceanîi și K? Nimeni nu-și pune întrebarea de ce bașcana Irina Vlah dorește să facă aceeași ordine și în autonomia găgăuză? Și ce ne facem dacă, Doamne ferește, socialiștii ne trag pe sfoară și își realizează visul cu federalizarea, ceea ce înseamnă de facto transnistrizarea și găgăuzizarea Basarabiei? O să ne ajungă apele Nistrului pentru a ne spăla de păcate? De altfel, președintele Igor Dodon a vociferat deja o propunere cu privire la instaurarea unui moratoriu pe teme ideologice și geopolitice, ceea ce nu este altceva decât punerea batistei pe țambal când vine vorba despre relațiile RM cu UE (or, Rusia și așa nu ne ajută cu nimic, ci doar ne pune bețe în roate). Acest moratoriu ar putea fi o stavilă în deblocarea finanțării europene și, implicit, o înghețare a mai multor proiecte elaborate de fosta guvernare.
Pe de altă parte, dacă vorbeam despre eterogenitate, trebuie să menționez calitatea guvernului Maiei Sandu. Nu cred că există în Europa de Est multe cabinete de miniștri care să aibă în componența sa trei absolvenți ai Universității Harvard (multă lume rea o compară, de exemplu, pe Maia Sandu cu Viorica Dăncilă, ceea ce mi se pare incorect), care vor și știu cum se face schimbarea. Asta — pe de o parte, iar pe de altă parte, noi am fost martorii unui eveniment dezgustător — marca aceluiași cabinet, când la unul din punctele de trecere ale frontierei susținătorii unui lider politic (care nu poate fi bănuit de dragoste față de tot ce este european și românesc și care mereu a fost cu ochii spre Est) au invadat drumurile și au făcut presiuni asupra poliției (care are o conducere nouă!) și altor organe de drept, ca până la urmă idolul lor să fie tratat așa cum și-au dorit. Nu pun la îndoială deciziile luate, dar… mi-am pus și eu întrebarea: prin ce se deosebesc ăștia care au venit de acei care au plecat? Ca să nu zic de unele angajări, care cad sub incidența conflictului de interese și m-au făcut să cred că cineva a sesizat totuși schimbarea. Fie și în interes personal…
În fine, cineva ar putea să-mi reproșeze că m-am grăbit cu concluziile, or, în mod normal, un guvern poate fi judecat numai după cel puțin 100 de zile de activitate. Cunosc acest deziderat, dar noi suntem în condiții de forță majoră și acest termen este cam exagerat. Iar dacă această explicație nu ține, considerați această Tabletă un drept al presei independente de a critica guvernarea.

P.S. Prima decizie dubioasă majoră a acestei Alianțe cu năbădăi nu s-a lăsat așteptată: ACUM-iștii au refuzat să afle dacă este adevărat că socialiștii au fost (sunt?) finanțați din exterior. Cum să înțelegem această lipsă de „curiozitate”?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.