Cimitirul — un fel de PODIUM PENTRU FĂLOȘI ȘI NESIMȚIȚI

0
Victor Cobasneanu

Faptul că suntem un popor care tot mai mult și mai mult nu pune preț pe bunul-simț și se lasă dus de valurile celor mai urâte metehne omenești este incontestabil. Or, nu știu dacă mai există cineva pe lumea aceasta care pleacă vinovat capul în fața celui care îl calcă în picioare și îi dă cu bâta în cap și care pupă cu atâta îndârjire și plăcere mâna călăului (vezi cazurile celor care provin din familiile deportate de comuniști din simplul motiv că au fost oameni harnici, dar nu niște bețivi ordinari și care astăzi se vreau din nou în brațele ursului), precum nu știu dacă mai există cineva pe lume care descalifică cu atâta ardoare valorile omenești și promovează cu zel trufia, prostia, ipocrizia și nesimțirea omenească (vezi cum se comportă unii conaționali de-ai noștri în ziua Paștelui Blajinilor).

Și dacă despre prima „specie umană” nu prea am de spus multe, deoarece cu astfel de cazuri ar trebui să se ocupe specialiștii (psihiatrii, de exemplu), apoi în cazul cu prestația unor oameni la cimitire am și eu dreptul la o opinie (separată). Nu de alta, dar la această temă s-a scris și s-a vorbit destul, dar carul rămâne pe loc, iar o părere în plus nu cred că va dăuna cuiva, chiar dacă cineva ar putea să se supere… De nenumărate ori fețele bisericești au accentuat faptul că cimitirul nu este podiumul unde să se demonstreze ultimele tendințe din modă și nu este locul unde se afișează bogăția materială (care foarte rar merge mână de mână cu bogăția spirituală), dar multă lume, chiar foarte multă, se încăpăținează să sfideze bunul-simț și să coboare cât se poate de jos pe scara valorilor, care deosebește omul de animale.


Faptul că mormintele celor plecați în altă lume se transformă pentru o zi într-o „imensă masă de sărbătoare”, la care își găsesc locul tot feluri de mâncăruri și pomene una mai dihai decât alta, nu înseamnă că noi suntem mai deosebiți decât alții și că ne pasă cel mai mult de memoria celor decedați…


Faptul că mormintele celor plecați în altă lume se transformă pentru o zi într-o „imensă masă de sărbătoare”, la care își găsesc locul tot feluri de mâncăruri și pomene una mai dihai decât alta, nu înseamnă că noi suntem mai curați, mai evlavioși, mai băgători în seamă și mai deosebiți decât alții și că grație acestui comportament ieșit din comun avem garantat un loc de veci în rai. Adică, dacă în alte părți lumea se limitează la o lumânare aprinsă la mormântul persoanelor scumpe, fără mari pompe și fără spectacole de prost gust nu înseamnă că acolo se cinstește mai puțin memoria celor plecați în Ceruri. Ba dimpotrivă…

De altfel, „ingeniozitatea” și imaginația bolnavă a unora întrece orice măsură. Castroanele cu sarmale, cârnațurile scumpe, frigăruii și băuturile din cele mai alese — pe de-o parte, și veșmintele unor doamne și domnișoare care o fac și pe Chirița din provincie să fie invidioasă — pe de altă parte, nu mai miră pe nimeni, chiar dacă nu poate fi un lucru mai sinistru și mai departe de valorile creștine decât a te ghiftui și a te îmbăta, pardon, ca porcul, în locul unde trebuie să existe doar liniște și împăcare. Paradoxal, dar această risipă de bunătățuri se întâmplă nu doar în orașele mari, cu oameni bogați, dar și în satele sărace, unde multă lume nu are nici după ce să bea apă. Ce-i drept, făloși sunt cei veniți acasă de pe la orașe, dar ce mai contează — nesimțirea nu are viză de ședere. Apropo, câțiva ani în urmă am întâlnit într-un sat uitat de lume un cetățean care venise la cimitir cu o ditamai limuzină (din alea lungi, de culoare albă, care se închiriază la nunți!), care se înfundase în noroi și a fost nevoie de intervenția unui utilaj special pentru a scoate la mal ”obiectul”, care-și făcuse efectul, la propriu și la figurat.

Nu ar fi corect dacă n-aș spune câteva cuvinte și despre preoții care oficiază astfel de ceremonii și care ar trebui să nu fie părtași la aceste acte rușinoase și să pună capăt acestui dezmăț. În loc să se limiteze la o slujbă creștinească de pomenire din sfânta biserica și la o masă comună, la care să-și găsească locul decența și adevărata credință, mulți preoți se lasă „fugăriți” prin cimitire. Zic „fugăriți”, deoarece în goana după câțiva lei, preoții se limitează doar la o bâiguială și fluturare de pomelnice, pentru a satisface toate… cererile. Înțeleg și eu dorința oricărui credincios, care vrea o minislujbă la mormântul celui apropiat, dar… De altfel, nu întotdeauna este vorba de o simplă „bâiguială”, fiindcă este important și cine „te-a tras de mânecă”. Anul acesta, de exemplu, am fost martor cum preotul preț de 15 minute a dat o adevărată lecție de pomenire la mormântul tatălui unui președinte de raion (știind cât de supărăcioasă este lumea, precizez că nu este vorba de raionul Soroca), ceilalți mulțumindu-se cu câteva zeci de secunde…

În fine, cele scrise mai sus este opinia unui om care are dreptul la ea, dar care nu este obligatorie pentru alții. Vorba ceea, câte bordeie, atâtea obiceie. Dacă cineva este de acord cu mine, înseamnă că mai sunt șanse de redresat situația, iar dacă pe cineva am supărat — rog de mă iertați…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.