Despre Mămăligari, Fraieri, Laşi, Trădători sau Cum poţi iubi Modova şi, în acelaşi timp, urî moldovenii

Tableta de Vineri

Faptul că Republica Moldova nu a avut parte, în aceşti 26 ani de (in)dependenţă, de un preşedinte curajos, vertical, iubitor de neam şi responsabil de ceea ce spune şi ce face este incontestabil. Primul a fost un mămăligar sadea, un papă-lapte, un lasă-mă-să-te-las clasic şi un irositor de ocazii monumentale. Dacă era o persoană curajoasă şi cu viziuni democratice autentice, dar nu un exponent al trecutului deghizat în mare reformator care nu putea să se schimbe peste noapte, acum eram într-o altă ipostază şi cu o altă “diagnoză” decât cea mai săracă şi coruptă ţară europeană, care a fost şi rămâne la cheremul ruşilor. Or, era nevoie de o simplă tresărire de orgoliu din partea sus-numitului şi noi cu Dvs. trăiam astăzi într-o altă lume, dar nu ne bălăceam în mocirlă. Era nevoie să urmăm exemplul balticilor care “au tăiat poala”, dar nu să aşteptăm pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă.

Al doilea a fost un fel de şmecheraş-fraieraş, un fel de bate vânt şi-aduce ploaie fără neam şi ţară, un promotor incurabil al principiului “şi mie, şi ţie” şi al sistemului “capul plecat sabia nu-l taie”. Din cauza acestui pacifist cu pufuşor pe botişor astăzi avem o clasă politică calică. Datorită lui s-au plodit tot felul de personaje fără coloană vertebrală şi din cauza lui multă lume se complace până astăzi în rolul de viţel care poate suge de la două vaci. De altfel, spre deosebire de primul preşedinte, care vorbea mult despre renaşterea naţională şi iubea rolul de “tătucă” al naţiunii — chipurile, eu vă voi spune când va veni timpul Unirii!, acesta niciodată nu a dat speranţe reale intelectualităţii cu viziuni europene, rămânând până acum un exponent clasic al trecutului, dar cu pretenţii de om al secolului XXI. Ba mai mult, pentru prima data în istoria politicii (nu doar moldoveneşti) el a devenit un exemplu clar de politician care… vorbeşte mult, dar nu spune nimic.

Cel de-al treilea a învăţat câte ceva din greşelile primilor doi şi a fost ceva mai băţos, dar numai atunci când era nevoie să-şi apere interesele sale personale şi de gaşcă. Astfel, acesta a înţeles că este imposibil să fii pe placul tuturor, de aceea a pus accentul pe acea parte a populaţiei care nu-şi cunoaşte trecutul, ignorează prezentul şi nici în cot nu-i este de viitor. A exploatat această pătură într-atâta încât cu ajutorul ei putea să ia orice decizie. N-a făcut acest lucru, dar nu din cauza că nu a vrut, dar pe motiv că credea că acea susţinere masivă doar va creşte. Până la urmă s-a înşelat, şi slavă Domnului… S-a manifestat printr-o ură patologică faţă de neamul care i-a dat viaţă şi prin matrapazlâcuri gen promovarea unor “cadre”, care nu doar lui i-au pus cahla, dar care nouă tuturor ne fac zile fripte până în prezent.

Al patrulea preşedinte a rămas în istorie ca o raţă mută, care s-a ghidat permanent de principiile populare — “lasă-mă să te las”, şi “dă-mi o pace, şi-ţi dau două”, dar şi cu unele accese de verticalitate (vezi replicile date lui Putin şi refuzul de a participa la mai multe întruniri din cadrul CSI). A ocupat primul fotoliu din stat nu pentru că “la aceasta a visat toată viaţa”, dar pentru a scăpa firava noastră democraţie. Până la urmă, a fost trădat de acei pe care i-a salvat şi s-a ales cu mai multe cucuie, multe dintre ele nemeritate. Nu a făcut mult rău, dar nici mult bine nu a făcut şi nu cred că cineva cândva îşi va aduce aminte de “domnia” sa cu mare plăcere.

Am avut şi doi preşedinţi interimari — unul ieşind în evidenţă doar prin înălţimea sa de stâlp de telegraf, or în rest a fost şi este gol-goluţ din toate punctele de vedere. Faptul că la ultimele alegeri prezidenţiale a fost huiduit peste tot şi împroşcat cu ouă, dar şi faptul că a fost scos din cursă de “colegi” mă scuteşte de alte comentarii… Celălalt a fost rău de gură, zgârcit la fapte, călcător prin străchini şi, într-un final, ”chidănit” de unii şi blestemat de alţii. Ca şi primul, s-a vrut “tătucă” şi a avut şanse reale să-şi vadă visul împlinit, dar propriul orgoliu şi, ce mai la deal-la vale, nivelul “josuţ” de inteligenţă l-au coborât cu picioarele pe pământ, iar din partidul cu cele mai bune perspective s-a ales praful şi pulberea.

Şi totuşi, cel mai-cel mai anapoda şi mai dat dracului este actualul preşedinte, care ne face de ruşine pe unde merge şi ne impune să ne facem cruce de câte ori iese la rampă. Acesta întruneşte în sine toate metehnele predecesorilor, dar şi vine cu propriile “slăbiciuni”. De exemplu, escapada lui (cu echipa) în munţii Greciei şi, mai cu seamă, mediatizarea ei cu o abundenţă de poze una mai respingătoare decât alta este o mostră clasică de primitivism şi o lecţie de învăţat pentru acei care nu doresc să fie arătaţi cu degetul şi puşi la stâlpul infamiei. Privind la această “brigadă” în pantaloni albi înţelegi că prostia omenească chiar nu are margini şi că Ostapi Benderi se nasc nu doar în romanele lui Ilf şi Petrov. Maiourile şi chipiurile lor cu inscripţia “Iubesc Moldova” nu sunt decât o blasfemie, or nu poţi iubi Moldova şi urî şi trăda fără neruşinare moldovenii.

Altfel, vorbeam cu altă ocazie că am avut în istorie OAMENI MARI, BUNI, VITEJI, SFINŢI, care ne-au dus vestea ca popor demn şi cu onoare, iar astăzi avem OMULEŢI MICI, BICISNICI, FRICOŞI şi TRĂDĂTORI, care ne duc vestea de popor laş, care se află la cheremul lui Putin şi la degetul mic de la piciorul stâng al lui Rogozin. Asta lăsăm noi generaţiilor care vin?

Lasă un răspuns

*