Halal de politicianul care nu doreşte să devină prezident!

Într-un vechi cântec se spune cât de bine este să fii general şi că este rău acel soldat care nu doreşte să devină general. Parafrazând această „înţelepciune populară” şi aplicând-o domeniului politic de astăzi, vreau să zic că halal de politicianul care nu doreşte să devină preşedinte de ţară (prezident). De ce? Nu pentru a ne ferici pe noi sau pentru că îl doare tare în pălărie de ceea ce se întâmplă în jur, dar… Fiindcă nu există în Republica Moldova, cel puţin, slujbă mai uşoară decât aceasta şi afirm acest lucru cu o doză mare de ironie şi sarcasm, bineînţeles, dar şi cu argumente în apărarea acestei „ipoteze”. Ca să fiu înţeles corect, precizez că am în vedere anume fotoliul de preşedinte, dar nu cel de premier sau ministru, or înţeleg că multă lume nu prea face diferenţa dintre înaltele funcţii din stat.

Şi precum toate se observă cel mai bine prin comparaţie, vă propun să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să vedem fără a avea ochelari roz pe nas cu ce se ocupă (concret) preşedintele Republicii Moldova şi, să zicem, un director de şcoală (variante: director de grădiniţă, întreprindere, şef de spital, lider agricol ş.a.). Aşadar, cel de-al doilea (directorul) mereu este pus în priză şi mereu îi atârnă deasupra capului sabia lui Damocle — ba curge acoperişul, ba s-a spart o ţeavă, ba Vasilică a tras-o de păr pe Maricica şi părinţii acesteia îi cer directorului socoteală, ba un profesor a încălcat drepturile unui copil trăgându-l de urechi ori cerându-i să nu poarte cercel în urechi, ba vine bacul şi trebuie de strâns şuruburile, ba unii colegi caută pisica neagră acolo unde aceasta nici nu poate fi, ba este chemat la şefi şi pieptănat nu ştiu pentru ce păcat, ba trebuie să fie cu ochii în patru ca, Doamne fereşte, să nu vină balena albastră şi pe la şcoala lui… Ce face în acelaşi timp preşedintele? Lucrează cu documentele la Condriţa (în acest context mi-am adus aminte de fostul preşedinte rus Boris Elţin, care nu venea la serviciu din cauza „zapoiurilor” cu săptămânile, iar la întrebările jurnaliştilor: ”Unde este preşedintele şi cu ce se ocupă?”, secretarul de presă Dmitri Medvedev avea mereu un răspuns standard: ”Pаботает в Барвихе с документами!” — Lucrează la Barviha ca documentele) sau se odihneşte în Turcia, se duce cu „otciotul la Moscova” sau vine la Soroca să mai pună ceva macaroane pe urechile naivilor, înmânează ordine şi medalii, taie panglici şi organizează simpozioane la tema limbii vorbite, bagă zâzanie între concurenţii politici, toarnă zoi în capul vecinilor, arde podurile care au fost construite cu atâta migală de predecesori şi, cel mai important, face promisiuni deşarte şi spune minciuni mai multe şi mai gogonate decât ale pescarilor şi vânătorilor luaţi laolaltă.

Nu există în Republica Moldova, cel puţin, slujbă mai uşoară decât funcţia de prezident, şi afirm acest lucru cu o doză mare de ironie şi sarcasm, bineînţeles, dar şi cu argumente în apărarea acestei „ipoteze”.

Or, cine în republica asta îşi mai poate permite, fără a fi tras la răspundere, să netezească pe cap separatiştii, să pună jerbe de flori la monumentul cazacilor, să meargă pe drumuri reparate de americani şi europeni şi în acelaşi timp să-i urască pe aceştia cu toate fibrele sufletului sau să spună poveşti de adormit adulţii, fără vreo remuşcare? Cine şi-a subordonat biserica şi clericii cu maşini de milioane la scară şi cu pufuşor pe botişor? Cine face sluj în faţa ţarului de la răsărit şi pune la stâlpul infamiei propria intelectualitate? Cine cântă în ”dudka” străinului şi-şi lasă fraţii cu ochii în soare? Cine a venit pe cai albi sfidând nu doar bunul-simţ, dar şi descalificând fără nici un fel de scrupule apartenenţa sa la „sexul puternic”? Al cărui preşedinte mamă predă în şcoală limba română, iar fiul ei vorbeşte moldoveneşte? Cine a împărţit satul în care s-a născut în „ai noştri” şi „ai voştri”? Cine nu recunoaşte embargourile ruseşti şi închide ochii la grădiniţele, spitalele, şcolile reparate de România? Cine, la urma urmei, îşi poate permite luxul de a spune fără neruşinare şi fără nici o acoperire ceea ce vrea să audă urechea cetăţeanului necăjit? Să zicem, doreşte domnia sa să scoată din visteria statului nişte milioane de lei pentru un referendum, care i-ar da împuterniciri suplimentare, dar care nu poate avea nici o putere politică — nici o problemă; vrea cineva să creadă că locul nostru este în Uniunea Euro-Asiatică, mai aproape de fraţii kârgâji, kalmâci, ciucci şi uzbeci şi cât mai departe de români, francezi, germani sau italieni — poftim, pojaluista!; vrea electoratul lui să păstreze în sate şcolile care plodesc analfabeţi şi maşini de vot — voi face tot posibilul; cuiva îi stă în gât Istoria românilor sau doreşte reîntoarcerea la grafia chirilică (culmea aberaţiei!!!) — poftim în echipa noastră!

Şi încă o mare deosebire există între prezident şi directorul de şcoală. Acesta din urmă, pentru orice greşeală sau minciună este chemat „la covor” şi admonestat, iar cel dintâi, în găoacea sa de persoană cu imunitate, este aidoma unui gânsac de care nici apa nu se ţine, darămite sancţiunile (verbale, că de altă natură sunt imposibile). Iată de ce tot mai multă lume se visează preşedinte.

Comentarii

Lasă un răspuns

*