Republica Moldova nu va fi niciodată ca Muntenegru?!

Nu cred că risc foarte tare dacă voi afirma că în cei aproape 26 de ani de independenţă Republica Moldova nu a fost măcar o perioadă scurtă o oază de stabilitate, inclusiv politică. Să arunce în mine cu pietre acel care consideră că nu am dreptate şi că aş căuta nitam-nisam nod în papură. Or, mereu am fost sub presiunea unor evenimente şi fapte care ne-au măcinat, ne-au dezbinat, ne-au înrăit şi ne-au învrăjbit. Şi când zic aceasta nu am în vedere poporul simplu, care a fost şi rămâne romantic şi mioritic, care a fost şi rămâne cuminte şi credul, dar clasa noastră politică, care a fost şi rămâne cinică şi făţarnică, care a fost şi rămâne ipocrită şi hapsână. Şi dacă Dumnezeu ne-a ferit, în mare măsură, de dezastre naturale (cu excepţia furtunii şi ninsorii din aprilie, care ne-au demonstrat ce se poate întâmpla dacă nu suntem „cuminţi”), politicienii au avut grijă să ne toarne linguriţa cu dohot şi să ne facă să ne muşcăm coatele că le-am acordat votul nostru de încredere.

Altfel, trebuie să recunosc că niciodată nu am fost părtaşul jumătăţilor de măsură, compromisurilor, consensurilor şi nuanţelor de culori. Ba dimpotrivă, mereu am colorat acţiunile celor de la conducere în alb şi negru şi consider cu tot dinadinsul că anume duplicitatea şi dorinţa nestrămutată de a fi mai buni şi mai toleranţi, mai pacifişti şi mai mobili (în sensul „plecăciunii exagerate” în faţa unor „parteneri”) decât ar fi fost nevoie ne-a jucat festa şi astăzi suntem acolo unde suntem, dar nu unde merităm. Dacă am fi avut parte de nişte preşedinţi fermi în acţiuni şi responsabili de ceea ce fac şi spun, dar nu de nişte molâi şi trădători ordinari, care au făcut şi fac sluj în faţa stăpânului; dacă am fi avut un parlament format din deputaţi cu verticalitate şi cu frică de Dumnezeu, dar nu de nişte conjuncturişti de joasă speţă şi de mazochişti sadea, alta ne-ar fi soarta, cu siguranţă! Dacă n-am fi mereu în febra descoperirii propriei biciclete, dar am prelua din experienţa altora, dacă am fi mai expliciţi în vorbe şi mai chibzuiţi în fapte, altă viaţă am avea, cu siguranţă!

Să zicem, pentru această duminică se anunţă un protest de amploare, cu un scop care nu poate fi decât salutabil — împotriva nedreptăţii, dar… ce să facă persoane aidoma lui Toma Necredinciosul ca mine, care (repet!) văd totul doar în alb şi negru şi care nu doresc să toarne apă la moara unora care nu o merită, nu doresc să respire acelaşi aer, darămite să facă front comun (fie şi împotriva nedreptăţii) dacă ambele părţi ale baricadei sunt prea eterogene? Ce să facem şi cum să ne poziţionăm pentru a nu fi învinuiţi de unii de trădare, iar de alţii — de colaboraţionism.

Dacă n-am fi mereu în febra descoperirii propriei biciclete şi am prelua din experienţa altora, dacă am fi mai expliciţi în vorbe şi mai chibzuiţi în fapte, altă viaţă am avea, cu siguranţă!

Or, pe de-o parte avem puterea, care se compromite prin ceea ce face şi care întruneşte în sine forţe care una zic şi alta fumează — este de ajuns să ne amintim de comportamentul democraţilor în ultima campanie prezidenţială, de tirajarea minciunilor gen „30 de mii de sirieni, care vor fi aduşi în RM” sau de persoane gen Marian Lupu, care nu doreşte să fie în rând cu lumea bună şi care  continuă să creadă că se poate specula la nesfârşit pe naivitatea unei părţi a electoratului ca să ne dăm bine seama că o zgâlţâială bună şi un butoi cu apă rece pe capetele lor fierbinţi chiar nu ar strica, iar pe de altă parte avem forţele protestatare, care par mai pestriţe ca oricând. Înţeleg că a ajuns funia la gât şi că s-a mers mult prea departe, dar acesta nu este un motiv să schimbăm culoarea albă (care poate fi atribuită doar câtorva partide politice, uneori cu indulgenţă şi care, de altfel, mereu a fost deficitară în RM) pe ceva gri, la propriu şi la figurat. Bunăoară, să ne fie memoria atât de scurtă, încât să uităm câtă „dreptate” ne-au făcut Petrencii şi Petcovii când erau la putere? Este oare cazul să credem că „lupul şi-a schimbat nu doar părul, dar şi năravul”?  Mai crede cineva că pe aceşti „pasageri de ocazie” chiar îi interesează viitorul nostru european şi că, în „vremuri mai bune”, ei nu vor trăda lumea ieşită în stradă şi vor trage jăratec la turta rusească?

Şi încă ceva. Pe data de 5 iunie, Muntenegru a devenit cel de-al 29-lea stat-membru NATO. Această decizie a conducerii de la Podgoriţa este una istorică pentru prezentul şi viitorul ţării. De acum înainte, cei peste 622.000 de cetăţeni ai Muntenegrului se vor afla sub aripa ocrotitoare a celei mai puternice şi influente organizaţii militare din lume. Cu părere de rău, ai noştri mai continuă să creadă într-o falsă „neutralitate” , de aceea întrebarea din titlu este mai mult retorică şi semnul de întrebare poate fi omis cu certitudine…

P. S. Zilele acestea Comisia de la Veneţia şi-a expus părerea că nu este cazul ca sistemul electoral din RM să fie schimbat. Să vedem ce urmează…

Comentarii

Preluarea știrilor, reportajelor și interviurilor de pe site-ul Observatorul.md se face doar până la 300 caractere cu indicarea sursei (www.observatorul.md – link activ la știrea respectivă ).

About Victor Cobăsneanu
Redactor-șef al ziarului „Observatorul de Nord”, câştigător în topul „10 jurnalişti ai anului”.

Lasă un răspuns

*