Cum (în sport, dar nu în politică) buturuga mica răstoarnă carul mare

Câştigarea medaliilor de aur de către echipe “minuscule”, cum ar fi “Leicester” sau “Astra” este egală cu eventuala convertire la unionism a lui Igor Dodon, împăcarea grabnică şi necondiţionată a Federaţiei Ruse cu Ucraina, rezolvarea deplină şi definitivă a conflictelor din Transnistria sau Karabahul de Munte, împăcarea lui Putin cu gândul că NATO nu este atât de negru cum îl desenează Rogozin, rezolvarea paşnică a conflictului dintre Israel şi Palestina sau, să zicem, revenirea la sânul lui Vladimir Voronin a fiului rătăcit Mark Tcaciuc.

 

Astăzi vă propun, stimaţi cititori, să vorbim despre… fotbal. Bineînţeles, există riscul ca să nu fiu înţeles corect, ba chiar să fiu pus la stâlpul infamiei — chipurile, când avem în jur atâtea teme serioase şi când politica ne dă pur şi simplu afară din case s-a găsit şi el despre ce să scrie. Şi totuşi, îmi asum acest risc din cel puţin două puncte de vedere: unu — dacă Tableta de vineri se poate considera un fel de jurnal al timpului pe care îl trăim, cu toate bunele şi cu toate relele, o cronică a evenimentelor, care ar putea avea priză şi preţ peste zeci şi zeci de ani, atunci am destule argumente pentru acest “gest” şi sunt convins că voi fi înţeles măcar de o parte dintre cititori şi doi — în toiul sărbătorilor de Paşti este bine să mai lăsăm politica şi politicienii la o parte şi să ne axăm pe teme mai puţin “serioase”. Vorba ceea, poate între timp le vine mintea la cap şi politicienilor şi după sărbători vom avea parte de surprize plăcute şi din partea lor (deşi, sincer vorbind, nu cred că se pot întâmpla minuni).

Aşadar, să lăsăm politica şi politicienii la o parte şi să ne concentrăm asupra regelui sportului (cum mai este numit fotbalul), mai cu seamă dacă ţinem cont de faptul că avem motive să facem acest lucru. De altfel, nu voi face o analiză detaliată a fenomenului şi nu din cauza că nu mi-aş dori acest lucru, dar fiindcă nu suntem un ziar de tematică sportivă, de aceea voi pune accentul pe două evenimente, de-a dreptul globale (păstrând, fără îndoială, proporţiile, or niciodată sportul nu va fi pus pe acelaşi cântar cu politica, economia, medicina sau cultura!), care au spart gura târgurilor şi care, cu siguranţă!, încă multă vreme vor fi cap de afiş nu doar în mediile specializate. În primul rând, faptul că echipa Leicester City a devenit campioană a Angliei la fotbal poate fi catalogat, fără nici o exagerare, drept un cutremur în fotbal de 9 grade pe scara Richter. Pentru cine nu înţelege “gravitatea” şi însemnătatea momentului voi face o comparaţie cu politica. Adică, câştigarea medaliilor de aur de către această minusculă echipă (cotată cu o şansă din 1.000.000, ca să nu zic mai mult!) este egală cu eventuala (dar imposibila, ce să mai!) convertire la unionism a lui Igor Dodon, împăcarea grabnică şi necondiţionată a Federaţiei Ruse cu Ucraina, rezolvarea deplină şi definitivă a conflictelor din Transnistria sau Karabahul de Munte, împăcarea lui Putin cu gândul că NATO nu este atât de negru precum îl desenează Rogozin, rezolvarea paşnică a conflictului dintre Israel şi Palestina sau, să zicem, revenirea la sânul lui Vladimir Voronin a fiului rătăcit Mark Tcaciuc. Faptul că elevii antrenorului Claudio Ranieri au lăsat cu buza umflată coloşi precum Manchester Sity, Manchester UTD, Chelsea, Liverpool, Arsenal sau Tottenham, care au fotbalişti cu un salariu incomparabil mai mare decât bugetul unor echipe de pluton sau comparabil cu bugetul de stat al Republicii Moldova mai confirmă o data înţelepciunea populară despre buturuga mică ce răstoarnă carul mare. Foarte probabil, astfel de minuni nu se vor mai întâmpla nici în Anglia, nici în alte ţări unde fotbalul are rang de religie, dar acest fapt contează mai puţin — important este că a fost creat un precedent, important este că măcar cineva, fie şi dintr-un domeniu “neserios”, a demonstrat că întotdeauna este loc pentru astfel de cutremure cu semnul plus… A doua minune, fără pic de exagerare, s-a produs în România, unde “bogaţii” de la “Steaua” controversatului Gigi Becali, dar şi echipe mari, cum ar fi “Dinamo”, “Pandurii”, CSU Craiova ori CFR Cluj au fost puse la respect de un “ţânţar” de la Giurgiu, un oraş în care o mare parte din populaţie, după cum afirmă gurile rele, nu are nici după ce bea apă, iar echipa campioană este patronată de o persoană aflată… la închisoare! Or, aceste două exemple nu sunt doar un motiv de bucurie pentru oamenii care nu prea au avut prilejul de a se bucura, dar şi un prilej pentru cei mari şi tari să se mai oprească din goana nebună de a face bani cu orice preţ şi de a conştientiza că nu banul, dar omul sfinţeşte locul.

În fine, ca să nu fiu învinuit de lipsă de patriotism şi de grandomanie (chipurile, de ce să ne uităm peste mări şi zări, dacă avem ochii proprii plini de bârne şi praf), voi spune şi câteva cuvinte despre fotbalul sorocean. De altfel, de ce să mai fac in efort, dacă este de-ajuns să aruncăm o privire asupra clasamentului campionatului Republicii Moldova (din eşalonul al treilea, ceea ce înseamnă nimic altceva decât a cincea roată la căruţă) de la pagina 8 ca să-ţi dai seama că la Soroca surprizele nu pot avea loc, fiindcă… buturuga este atât de mica şi bicisnică, încât nu va putea răsturna vreodată carul, oricât de mic şi de neputincios ar fi acesta.

Comentarii

Preluarea știrilor, reportajelor și interviurilor de pe site-ul Observatorul.md se face doar până la 300 caractere cu indicarea sursei (www.observatorul.md – link activ la știrea respectivă ).

About Victor Cobăsneanu
Redactor-șef al ziarului „Observatorul de Nord”, câştigător în topul „10 jurnalişti ai anului”.

Lasă un răspuns

*