Guvernanţii ne-au luat dorinţa şi ne-au lăsat neputinţa

Nu ştiu ce sentimente vă copleşesc în ultima vreme pe Dumneavoastră, stimaţi cititori, dar eu tot mai des şi mai des îmi dau seama că dintr-un optimist aproape incorigibil, dintr-un om care credea cu sinceritate în biruinţa albului asupra negrului m-am transformat într-o persoană care nu mai crede în nimeni şi nimic, iar starea de spirit care mă „vizitează” tot mai des este neputinţa.

Când zic „neputinţă” nu am în vedere, bineînţeles, strigătul disperat al eroului din bancul respectiv care îl imploră pe Domnul să-i ia şi dorinţa, odată ce i-a luat putinţa, dar batjocura şi iresponsabilitatea, cinismul şi ranchiuna care domină în societatea noastră bolnavă grav şi, se pare, iremediabil. Adică, mă simt neputincios în faţa celor aflaţi la guvernare care nu cred că în „ţara” aceasta este posibilă o justiţie adevărată şi care, cu o seninătate dezarmantă şi cu un tupeu ieşit din comun, ne „informează” pur şi simplu („ne aduc la cunoştinţă!”) că în următorii 25 de ani eu cu Dvs. vom fi nevoiţi să ne strângem cureaua şi să achităm miliardul furat tot de ei. Mă simt neputincios în faţa clasei politice în general şi a unor politicieni în particular care au întors lumea cu fundul în sus, au desfigurat până la refuz ceea ce în lumea civilizată se numeşte „dreapta” şi „stânga”. Mă simt neputincios în faţa celor care nu au Neam şi Ţară şi calcă în picioare cele mai curate şi sincere sentimente, care îl deosebesc pe om de animal şi care, în goana după nişte dividende efemere, sunt gata să-i dea pâinea şi cuţitul străinului, iar pe frate să-l ţină, vorba cântecului, umilit la poartă. Mă simt neputincios în faţa celor care consideră că legea poate fi interpretată după cum bate vântul (vezi exemplul Comisiei Electorale Centrale, care s-a cramponat de nişte prevederi ce au prea puţin comun cu realităţile existente şi care şi-a pus pe cap cei 400.000 de cetăţeni care şi-au depus semnăturile pentru organizarea alegerilor parlamentare anticipate şi nu numai), iar vântul bate, de la o vreme încoace, numai în spatele celor de la putere, arzându-i pe toţi ceilalţi tot pe unde-i prinde. Mă simt neputincios în faţa clovnilor care au inundat spaţiul politic şi care au transformat viaţa noastră într-un circ, dar şi mai mult mă simt neputincios în faţa celor care le dau crezare şi care consideră că aceşti clovni le merită atenţia şi votul. Mă simt neputincios în faţa celor care rup hărţi şi schilodesc suflete, considerând că democraţia şi libertatea înseamnă dezmăţ şi batjocură. Mă simt neputincios în faţa „pacifiştilor” de serviciu care, în loc să taie poalele, se tot învârt în jurul „propriei cozi” şi ne duc pe toţi de râpă. Mă simt neputincios în faţa uscăturilor care ţin morţiş să demonstreze că nu există popor fără cozi de topor. Mă simt neputincios în faţa tinerilor care, în al 25-lea an de la independenţă, continuă să înjure în limba rusă, deşi limba română mi se pare la fel de bogată şi variată în materie de injurii. La ceilalţi, mai în vârstă, această neputinţă nu se răspândeşte, or au fost născuţi în URSS, iar cea mai grea revoluţie este revoluţia care trebuie să o faci în mentalitatea oamenilor. Mă simt neputincios în faţa responsabililor de salubrizarea oraşului Soroca, care au evacuat gunoiul adunat de pe malul Nistrului şi „depozitat” pe chei de şase voluntari (apropo, dintr-un oraş în care locuiesc circa 30.000 de cetăţeni!!!), tocmai peste câteva zile, dar şi atunci la insistenţa redacţiei. Mă simt neputincios şi neajutorat şi în faţa a altor zeci şi sute de oameni şi circumstanţe, dar aceasta nu înseamnă că ridic mâinile în sus şi mă predau fără crâcneală în faţa celor care niciodată n-au trăit bine cu bunul-simţ. Drept dovadă sunt şi aceste rânduri, or a recunoaşte o problemă ar însemna şi jumătate din rezolvarea ei.

Şi încă ceva legat de dorinţă şi putinţă. În numărul trecut, la rubrica „Cine vrea — să creadă!” am scris că „Observatorul de Nord” a primit, drept recompensă pentru „loialitatea în relaţiile cu administraţia publică locală”, patru apartamente în Casa socială care se construieşte în cartierul Soroca Nouă, două dintre care mi-au revenit chiar mie. A fost, bineînţeles, o glumă de 1 aprilie, dar aceasta n-a prins la toţi şi, drept consecinţă, am fost blamaţi de mai multă lume, care… ”aşa şi a ştiut că o să fie ca la moldoveni: celor bogaţi (!!!) —totul, iar celor săraci — nimic”. Ba mai mult, a prins pică pe noi un colectiv întreg de la o instituţie importantă care „munceşte la fel de mult ca noi, dar nu a primit nici un apartament”. Sperăm că cei supăraţi vor reveni totuşi la sentimente mai bune, înţelegând că nu întotdeauna dorinţa merge mână de mână cu putinţa…

Comentarii

Preluarea știrilor, reportajelor și interviurilor de pe site-ul Observatorul.md se face doar până la 300 caractere cu indicarea sursei (www.observatorul.md – link activ la știrea respectivă ).

About Victor Cobăsneanu
Redactor-șef al ziarului „Observatorul de Nord”, câştigător în topul „10 jurnalişti ai anului”.

Lasă un răspuns

*