Despre UNIRE, cu „batistă la buzunar şi glod sub unghii”…

Victor Cobăsneanu

În ultima vreme tot mai mult şi mai mult se vorbeşte despre UNIRE şi ar fi incorect ca să nu comentez şi eu acest fenomen, care pe unii îi sperie şi îi sufocă, iar altora le ţine arzândă flacăra speranţei. Şi pentru a nu lăsa loc pentru interpretări şi presupuneri vreau de la început să recunosc că sunt adeptul Unirii (şi nu ascund acest lucru, fiindcă consider că lipsa de sinceritate în astfel de cazuri este un sfetnic rău), iar din toate forţele politice care „exploatează” această temă cel mai aproape de sufletul meu este Blocul Unităţii Naţionale (unul din exponenţii căruia este Constantin Codreanu, tânărul care a scris o Scrisoare deschisă preşedintelui Klaus Iohannis — vezi „Observatorul de Nord”, nr. 42 din 13 noiembrie), format din persoane care nu urmăresc dividende politice, dar spun şi fac ceea ce le dictează inima şi conştiinţa. Altfel, de la proclamarea independenţei încoace mişcarea unionistă a avut parte de mai mulţi lideri, formali şi informali, dar cu trecerea anilor aceştia au abandonat ideea din varii motive. Unii au schimbat între timp macazul, fie pe „caz” de „revedere a vectorului drept urmare a unei deşteptări tardive” (Iurie Roşca, de exemplu, care într-un timp record a parcurs distanţa de la unionist neîmpăcat la statalist înrăit) sau din cauza satisfacerii unor dorinţe personale, care s-au dovedit banale până la culme (vezi exemplul lui Oleg Serebrean, care, odată ajuns în funcţia de diplomat, a uitat de toate şi de toţi). Alţii şi azi rămân pe baricade (Mihai Ghimpu, Vitalia Pavlicenco…), dar din cauza unor gafe monumentale sau de tratare duplicitară a unor fenomene nu sunt întotdeauna credibili şi nu pot fi locomotiva care ne-ar duce acolo unde ne este locul. Mai este şi o a treia categorie de „unionişti”, din care fac parte acei care nu au făcut şi nu fac mare tam-tam din sentimente şi care cred că dreptatea istorică va birui şi că „ce este al nostru îi pus de-o parte”. Ca să nu zic că există şi a patra, poate cea mai numeroasă şi mai pestriţă pătură socială, care nu vede cu ochi buni unirea celor două maluri de Prut şi nu din cauza că nu crede înţelepciunii populare „unde-i unul nu-i putere, unde-s mulţi puterea creşte!”, dar pe motiv că „cineva a spus că cutare şi cutare este aşa şi pe dincolo, că ăştia sunt buni, iar ceilalţi sunt daţi naibii”. Fără îndoială, cel mai bine ar fi fost ca Republica Moldova să se dezvolte vertiginos în aceşti aproape 25 ani de independenţă şi într-un mod absolut firesc să se regăsească în marea familie a Uniunii Europene, alături de România, dar ce să facem dacă acest „proiect” a fost unul nu cu Doamne ajută şi astăzi am ajuns ruşinea Europei… Adică, până nu demult am avut două căi de Unire — după modelul clasic, cum s-au unit cele două Germanii, şi doi — prin aderarea UE la RM, iar acum cea de-a doua cale este nu mai mult decât o utopie, decât un vis care nu are repere politice, morale, economice, sociale, culturale şi de care mai doriţi pentru a deveni realitate. Şi aceasta vă spune un optimist incurabil, care mereu a crezut (dar nu mai crede!) că o republică atât de mică şi atât de iubită de Dumnezeu (faptul că mereu am fost feriţi de tot felul de cataclisme vorbeşte de la sine) se va dezbăiera cu uşurinţă de trecut şi va merge cu siguranţă în viitor. Pe naiba, mereu ne-am bătut cu capul de pereţi şi am crezut că toţi în jurul nostru ne sunt datori. Mereu ne-am complăcut în rolul de Cenuşăreasă şi am uitat cu premeditare că suntem un popor de Feţi Frumoşi şi Elene Cosânzene, dar nu de „coate goale” şi „izmene fără fund”. Nici modelul clasic nu mai trece, fiindcă România, ca ţară-membră a UE, nu poate avea pretenţii teritoriale la vecini şi, implicit, nu poate să „ne ia cu arcanul”, iar clasa politică de la Chişinău are de împărţit miliardul furat şi alte preocupări, care nu ţin de domeniul sentimentelor frumoase şi adevărului istoric. Totul depinde acum de noi, acei care am dus mereu povara pe umeri: ori continuăm să ne scufundăm în sărăcie şi minciună, continuăm să fim pradă a frustrărilor şi relei-voinţe ale unor antiromâni pur sânge (în această ordine de idei aş putea aduce foarte multe nume, dar n-o să fac acest lucru, ca să nu uit pe cineva) ori arătăm celor de care depinde ca acest act istoric să aibă finalizare că „sângele apă nu se face” şi că „globalizarea” celor două maluri ale Prutului este calea unică de salvare a Basarabiei.

Şi încă ceva. Orice lucru mare şi frumos (ca, de altfel, şi cel mic şi urât) se face de oameni, cu oameni şi pentru oameni. Când zic aceasta am în vedere tot ce include în sine noţiunea „poporul Republicii Moldova”, fiindcă a face diferenţa dintre moldoveni-români şi alte naţiuni conlocuitore ar însemna să nu fii vrednic de vremea în care trăieşti. Or, fiecare om are nevoie de o viaţă liniştită şi stabilă. Pe de altă parte, dacă e să facem o comparaţie dintre acei care au făcut UNIREA în 1918 şi acei care râvnim să o facem acum, rezultatul nu ar fi în folosul nostru: atunci Actul a fost semnat de oameni cu papioane şi bastoane, iar acum mulţi dintre noi sunt, vorba colegului Val Butnaru, cu batistă în buzunarul de la inimă şi cu glod sub unghii…

TAGS: Republica Moldova, Unire, Prut, Făt Frumos, Elena Cozânziana, Val Butnaru, Cenuşăreasa

Comentarii

Preluarea știrilor, reportajelor și interviurilor de pe site-ul Observatorul.md se face doar până la 300 caractere cu indicarea sursei (www.observatorul.md – link activ la știrea respectivă ).

About Victor Cobăsneanu
Redactor-șef al ziarului „Observatorul de Nord”, câştigător în topul „10 jurnalişti ai anului”.

Lasă un răspuns

*