De ce exemplul României nu este molipsitor pentru Republica Moldova?

Victor Cobăsneanu

Până când tratativele de formare a unei noi majorităţi parlamentare şi desemnarea unui nou guvern rămân în impas şi nici nu se vede luminiţa din capătul tunelului, eu vă propun să discutăm astăzi alt subiect — CINE ar trebui să vină la putere pentru a merge cu toţii înainte, dar nu pentru a bate pasul pe loc. Când zic “cine” am în vedere oameni concreţi, dar nu coaliţii, alianţe, găşti sau cumetri, fini, naşi ori prieteni din copilărie. Când zic “oameni” am în vedere persoane tinere (chiar dacă niciodată nu am considerat că important este ceea ce scrie în buletinul de identitate, fiindcă am cunoscut şi cunosc tineri bătrâni de 18 ani şi bătrâni tineri de 80), cu o pregătire bună şi cu dorinţa de a se înhăma la căruţa naţiunii cu consecinţele de rigoare, dar nu pentru a face o simplă figuraţie şi pentru a-şi îmbogăţi CV-ul. Când zic “oameni tineri, cu pregătire bună” am în vedere, printre altele, şi principiul lui Lenin — “cadrele decid totul”, dar nu cel cu privire la “va veni vremea când orice bucătăreasă va putea conduce cu statul”. Când zic “Lenin” nu am în vedere şi partidele care, în varianta moldovenească, sunt, în majoritatea cazurilor, nimic altceva decât SIC–uri (Societăţi cu Iresponsabilitate Crasă)… Să începem cu vârsta. Dacă e să stăm strâmb şi să vorbim drept, nu există motive plauzibile de a ne plânge din acest punct de vedere. Or, majoritatea celor care se perindă zi de zi pe la ecranele televizoarelor, iar în timpul campaniilor electorale mai coboară şi în popor sunt băieţi şi fete tinere. Adică, cu excepţia preşedintelui Nicolae Timofti — persoană absolut întâmplătoare în funcţia pe care o deţine, liderului comunist Vladimir Voronin, care se află pe ultima sută de metri a carierei sale politice şi care mai mozoleşte ochii din inerţie, dar nu din motive că ar avea încă resurse morale şi fizice ascunse, liberalului Mihai Ghimpu, care prin declaraţiile belicoase şi comportamentul bădărănesc a discreditat partidul în aşa hal încât acesta a căzut drastic în sondaje, democratului onorific Dumitru Diacov, care a demonstrat în repetate rânduri cât de distrugător poate fi pacifismul, ex-premierului Ion Sturza, care cunoaşte multe, dar face puţin, şi premierului interimar şi de conjunctură Gheorghe Brega, — toţi ceilalţi ar putea (dacă ar dori!) să fie forţa motrice a societăţii moldoveneşti, mintea şi sovestea republicii (cum ar fi zis acelaşi Lenin). O simplă enumerare a celor care sunt azi în gura lumii — Maia Sandu, Iurie Leancă, Victor Osipov, Dorin Chirtoacă, Valeriu Munteanu, Sergiu Sârbu, Valeriu Streleţ, Marian Lupu, fraţii Năstase, Sergiu Mocanu, Igor Dodon, Vadim Pistrimciuc, Vasile Bolea, Igor Bătrâncea, Ion Ceban (despre Renato Usatâi şi Vladimir Plahotniuc nu zic nimic, fiindcă ceea ce fac ei nu este politică)… — ne demonstrează că nu este sărac acest pământ când vine vorba de politicieni. La fel stăm bine şi la capitolul “studii şi pregătire profesională”, fiindcă majoritatea din cei enumeraţi mai sus au fost şcoliţi în prestigioase instituţii de învăţământ din Europa şi nu numai. Păcat doar că, exceptând-o pe Maia Sandu şi alţi câţiva, majoritatea din ei îşi conjugă eforturile nu pentru a construi, dar pentru a distruge, nu pentru a da celor din preajmă aripi, dar pentru a le turna plumb în picioare. Deloc întâmplător ziceam, cu altă ocazie, că dacă aceşti politicieni tineri nu-şi vor schimba macazul şi nu vor mai lăsa din ambiţii şi orgolii, riscăm ca şi următorii 10-20 de ani noi, “maşina de vot”, să rămânem doar martori al unei lupte sinucigaşe dintre clanuri şi să fim părtaşii distrugerii unor vise frumoase.

Şi încă ceva. Clasa politică de la Bucureşti ne-a mai demonstrat încă o dată cum se gestionează o stare de criză şi cum, în timpi restrânşi şi cu pierderi minime, se poate redresa o situaţie care, aparent, pare să fie una fără ieşire. Am în vedere, bineînţeles, investirea în termeni record a Guvernului Cioloş şi aducerea ţării în starea normală de plutire. În această ordine de idei trebuie menţionat nu doar faptul că România a putut să lase pe tuşe fosile politice de tipul lui Iliescu sau Meleşcanu, dar şi comportamentul destoinic al ex-premierului Victor Ponta. Or, acesta a însuşit foarte bine o axiomă — din sport şi din politică trebuie să pleci când mai eşti în glorie, dar nu când „te aruncă pe două beţe”. Altfel, spre deosebire de politicienii noştri, care au pus republica pe brânci, dar se ţin de putere ca scaiul de pantaloni, Ponta şi echipa sa au plecat din funcţie lăsând România pe primul loc în Uniunea Europeană la compartimentul „creştere economică” şi nu au făcut un capăt de ţară din acest lucru. De ce? Fiindcă Victor Ponta a înţeles că indiferent de ce ar face, Klaus Iohannis îl va demite şi că este mai bine să pleci „pentru a da ascultare cetăţenilor ţării” (am în vedere cazul tragic de la Clubul „Colectiv” şi protestele care l-au urmat), decât să aştepţi să „te ducă cu de-a sila”. Sunt în stare de astfel de „sacrificii” tinerii politicieni de pe malul Bâcului? Sigur că nu!

Comentarii

Preluarea știrilor, reportajelor și interviurilor de pe site-ul Observatorul.md se face doar până la 300 caractere cu indicarea sursei (www.observatorul.md – link activ la știrea respectivă ).

About Victor Cobăsneanu
Redactor-șef al ziarului „Observatorul de Nord”, câştigător în topul „10 jurnalişti ai anului”.

Lasă un răspuns

*