Cine este răul cel mic şi care este răul cel mare al Republicii Moldova?

Cineva mă întreba zilele trecute, dacă ştiu ce sau cine este cel mai mare rău al Republicii Moldova. Întrebarea, sincer vorbind, m-a pus pe gânduri, deşi se pare, la prima vedere, răspunsul este la suprafaţă şi are mai multe „capete”. Adică, numai să doreşti, că duşmani găseşti câtă frunză şi iarbă, începând cu cei externi şi terminând cu seceta din anul acesta şi inundaţia de cinci ani în urmă. Până la urmă, nu am ştiut ce să răspund interlocutorului meu şi am fost nevoit să cer ceva vreme pentru meditaţie, pentru a-mi aduna gândurile şi a le pune pe fiecare la locul lui. Şi iată-mă în căutarea răspunsului corect… În primul rând, m-am gândit că toate problemele şi insuccesele noastre le putem da „la fundul” condiţiilor climaterice, care pur şi simplu fac ravagii şi anul acesta, şi anul trecut şi, dacă e să gândim la ce mentalitate avem noi, ne va face şi la anul, şi în vecii vecilor. Or, dacă avem ploaie — ne scaldă rău de tot sau ne bate grindina, dacă nu plouă, apoi nu plouă cu desăvârşire. Într-un fel sau altul, de la o habă de vreme, fiecare an (agricol) este unul catastrofal pentru Republica Moldova, de parcă am fi blestemaţi. Bine că măcar nu suntem într-o zonă seismică activă, că un cutremur, Doamne fereşte, ne-ar pune capacul. Şi când te gândeşti că chiar şi în aceste condiţii vitrege unii preşedinţi de colhoz, pardon, lideri agricoli se mai încumetă, după ce dau cotaşilor ce se scurge printre degete, să pună un milion-două de-o parte, îţi dai seama că nu „pogoda” este cel mai mare rău al nostru… În al doilea rând, de vină ar putea fi Federaţia Rusă în general şi ţarul Vladimir Putin în particular, care ne ţine armata sa în coastă, îi susţine, pe unde mai tacit, pe unde mai deschis, pe transnistreni, îşi bate joc de gastarbaiteri şi ne impune fel de fel de embargouri. Să nu ne grăbim însă cu concluziile, ori dacă te gândeşti la toate acestea, îţi dai seama că aşa şi ne trebuie, fiindcă în loc să rupem poala (cum au făcut-o alţii, la fel ieşiţi din găoacea sovietică) şi să fugim de naiba, mereu am dorit să stăm cu fundul în două bărci, mereu am vrut să fim în rolul viţelului care suge de la două vaci, iar Putin şi ai lui, care întotdeauna s-au considerat şi se consideră mari mahări, nu fac altceva decât să ne dea câte un şut în fund, pe unde ne prind. Or, dacă ne purtam şi noi cu onoare şi demnitate, ne tratau şi ei ca pe nişte oameni care ştiu de unde vin şi ce doresc… În al treilea rând, după cum consideră o bună parte din concetăţenii noştri, toate relele ni se iau de la SUA şi Uniunea Europeană (în special, de la România, care, în mintea bolnavă a unor concetăţeni, este întruchiparea răului pe pământ– adică iată cine ne stoarce de vlagă, iată cine ne impune regulile lor de joc, iată cine ne bate cap de cap, iată cine ne-a certat cu Asia şi ne bagă pe gât prietenia cu Europa, iată cine visează să ne vadă vicinici şi în genunchi. Numai că, după ce arunci o privire în jur şi vezi şcoli şi grădiniţe de copii renovate, drumuri construite, reţele de apă şi canalizare modernizate, copii şcoliţi în cele mai prestigioase instituţii de învăţământ, te dezmeteceşti că nu în direcţia cuvenită căutăm „buba”… Şi numai când priveşti încă mai atent pe-alături, când îţi scoţi ochelarii roz de pe nas îţi dai seama de unde vine tot răul — corect, sunt convins că aţi intuit cu toţii la ce m-am gândit şi eu, adică la clasa noastră politica. Iată, domnilor şi doamnelor, cine a furat miliardul, cine a transformat parlamentul în circ, cine a falimentat bănci şi uzine, cine a cumpărat şi vândut pe nimic hoteluri, mii de hectare de pământ, păduri, lacuri, iată cine se hârâie ca câinii printre gard, iată cine schimbă partidele ca mânuşile şi fac prietenii una mai monstruoasă decât alta, iată cine taie şi spânzură fără nici o remuşcare, iată cine ne taie creanga de sub picioare, iată cui îi este convenabil ca Republica Moldova să fie cenuşăreasa Europei şi să umble cu mâna întinsă, iată cine ne cerşesc voturile o dată la doi sau patru ani fără nici o remuşcare şi noi, ca mieluşeii, „le mai dăm o şansă”.

Apropo, despre şanse. Dă Doamne să greşesc, dar nu cred că în viitorul apropiat şi chiar îndepărtat eu cu Dvs. avem şansa (dacă nu vom tăia poala şi vom pleca din această ţară) să fim martorii unor schimbări radicale. Exemplul Maiei Sandu, care a dorit să facă schimbarea într-un domeniu aparte, este unul mai mult decât elocvent. Clasa politică putredă de la Chişinău nu permite infiltrarea în rândurile sale a „corpilor străini” şi nu are nevoie de forţe sănătoase, iar dacă acestea apar li se dă peste mână şi li se arată unde le este locul. Ba mai mult, toţi aceşti pretinşi bărbaţi ai neamului — Lupu, Filat, Plahotniuc, Dodon, Ceban, Reşetnicov… au o sumedenie de rude — copii, nepoţi, veri, primari şi secundari, naşi, fini, cumetri, colegi, care trebuie cumva ajutaţi şi înscăunaţi unde trebuie (or, la urma urmei, nu o să pui într-o funcţie bine plătită pe cineva „din afara fenomenului”), dar şi mai sunt doar la vârsta maturităţii politice, iar acest lucru nu poate să ne bucure. De ce? Fiindcă, dacă aceştia vor urma calea celui care le-a dat undă verde în politica mare, Vladimir Voronin, înseamnă că şi în următorii 15-20 de ani nouă, adică maşinii de votare, ne revine acelaşi rol de spectatori ai teatrului absurdului.

Comentarii

Preluarea știrilor, reportajelor și interviurilor de pe site-ul Observatorul.md se face doar până la 300 caractere cu indicarea sursei (www.observatorul.md – link activ la știrea respectivă ).

About Victor Cobăsneanu
Redactor-șef al ziarului „Observatorul de Nord”, câştigător în topul „10 jurnalişti ai anului”.

Lasă un răspuns

*