Oraşul Soroca e aşezat lângă Nistru, într’o vale adâncă care face parte propriu zis din malul drept al acestui râu. Venind pe şoseaua dintre Bălţi şi Soroca dealungul văiei Râutului, întâlneşti pe amândouă părţile ale drumului un pământ productiv, negru, numit cernoziom de către geografi; Aproape de Soroca, peisagiile pitoreşti amintesc valea Rinului sau a Elbei; malurile Nistrului se înalţă trufaşe, îmbrăcate cu păduri şi stânci uriaşe de granit. În tăcerea maestoasă nu se aude decât şoşotul pâraelor, Racovăţul şi Voloviţa.
Oraşul Soroca are o climă dulce. Partea veche a oraşului e locuită de evrei şi are o înfăţişare orientală. În oraşul nou urci pe o stradă cu pantă mare; iar din oraşul vechi urcând o cărare, călătorul ajunge printre stânci uriaşe la nişte peşteri săpate în piatra calcaroasă a păreţilor muntoşi. Aceste peşteri au păstrat până azi înfăţişarea mistică a unor temple antice.
În sec. V-lea, înainte de Hristos, era aşezată prin aceste locuri colonia grecească „Olhinia” după părerile lui Weltman, Stamati şi Cantemir. Cu patru secole mai târziu a fost zidită de Daci o cetate numită Serghidava sau Sargus şi apoi a luat numele de Crachita. În jurul cetăţii, stâncile au nişte subterane cu ganguri, în cari ca şi în catacombele Romei se ascundeau creştinii de urgia lumei păgâne.
Lângă satul Grădişte s’au păstrat chiar şi rămăşiţele unei biserici antice. Dacă s’ar face săpături, socot că s’ar găsi un însemnat material arheologic. Sub domnia Genovezilor pe Marea Neagră, oraşul a fost o emporie. Aci aveau ei intrepozitele lor de marfă, aci se adunau bucatele, lâna, pieile ş. a., ce ei aduceau din Podolia.
Olchionia pe aceste vremuri era deci o staţiune întărită pe drumul dintre Monastro şi Suceava. După cucerirea Constantinopolului de către Mahomed al II-lea, nimicindu-se coloniile italiene pe Marea Neagră, a dispărut şi Olchionia.
Pe la jumătatea sec. al III-lea după Hristos oraşul apare cu numele de Soroca. În sec. al XV-lea, Ştefan cel Mare a reconstruit toate vechile întărituri genoveze. În alte vremuri locuitorii săraci prigoniţi de tătari se ascundeau prin codrii şi stâncile malului Nistrului. Aci s’au format apoi nişte schituri şi vechile ruine genoveze serveau de adăpost. Locuitorii le ziceau fugarilor săraci, de aci şi seliştea a fost numită Săraca (C. Chamatsmy).
Soroca, ca punctul cel mai expus spre răsărit, în trecutul său istoric a fost pururea arena celor mai groaznice invazii. Aci, la picioarele zidurilor sale, se desfăşurau războaiele cele crunte dintre polonezi şi turci, tătari, moldoveni şi cazaci. Solul Basarabiei e îmbibat de sânge moldovenesc.
În toate aceste lupte mazilii şi răzeşii moldoveni au avut roluri mari, după cum reese din următorul hrisov, tradus din limba slavonă: „Cu mila lui Dumnezeu, Noi, Ştefan-Voevod, Hospodar al Ţării Moldove, dăm de ştire prin această carte, a Domniei-Mele, cui va vedea-o şi citind va auzi, că am binevoit noi, cu binevoinţa noastră şi inima luminată a dărui mazilelor noştri pentru credincioasa lor slujbă, cari ne-au servit drept credincios în contra duşmanilor ţării şi noi văzând a lor dreaptă şi credincioasă slujbă le-am miluit cu mila Domniei-Mele şi am dat şi am întărit în pământul nostru al Moldovei un loc deşert pe râul Nistru, ca să se aşeze un sat.”
*În text este păstrată ortografia originalului, continuare în edițiile viitoare
Cezar Stoika, ziarul “Cultura poporului, Cluj, 1926
