Prezenţa diferitor religii la Soroca a cauzat apariţia diferitor obiective de cult, o bună parte din acestea dispărând în urma unor cataclisme naturale sau istorico-politice. Astfel s-a întâmplat cu mănăstirea Sfântului Nicolae în 1828, biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil în 1830, Sinagoga Mare în 1932 și biserica nefinisată Sfânta Cuvioasă Parascheva în 1962.
Utilizând mai multe categorii de surse am reușit să identificăm cu precizie locul pe care cândva se afla mănăstirea Sf. Nicolae şi vestita „Fântână a Mănăstirii”. În urma suprapunerii planurilor topografice din secolele XVIII şi XX, am putut localiza biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil și Sinagoga Mare, construită în 1775. În perioada interbelică s-a început edificarea unei noi catedrale orășenești – Sf. Cuvioasă Parascheva, proiectată, probabil, de arhitectul Valentin Voițehovschi. Reconstrucția planului și volumetriei bisericii Sf. Cuvioasă Parascheva a fost făcuta de noi pe baza fotografiilor si a ridicării topografice din 1953.
Astăzi sunt cunoscute mai multe documente scrise din secolele XV-XVIII despre existența edificiilor religioase în orașul Soroca. O descriere detaliată a unor lăcașuri vechi de cult ortodox din această localitate a fost realizată recent de arhitectul Sergius Ciocanu [1, p. 155-162].
În monografia sa „Basarabia în secolul al XIX-lea”, editată în 1898, Zamfir C. Arbore face referință la descrierea mănăstirilor, întocmită de către arhiepiscopul Dmitri Sulima în 1821 [8, p. 351]. Aici se vorbește despre amplasarea pe malul Nistrului a mănăstirii Sf. Nicolae, construită în 1762 de către boierul Emanache Ruset. Putem presupune că în perioada anilor 1606-1762 așezământul monastic a suferit în urma unor acțiuni militare, fapt ce a dus la necesitatea reconstrucției sau a înălțării unor noi clădiri ale mânăstirii.
În monografia sa dedicată orașului Soroca, editată în 1932, Melete Răuțu descrie locul unde s-a aflat odinioară acest așezământ monastic: „…au mai rămas numai temeliile copleșite de pământ și buruieni, precum și câteva pietre mormântale dintre care una are data 1848… Alte 3-4 pietre mormântale se mai văd peste drum în via domnului Sârbu (actualul șef de birou la actuala Prefectură română). Temelia bisericii s-ar părea a fi în via domnului Cazacu. Tot pe aici se află o fântână cu apă bună și îmbelșugată, numită până astăzi „Fântâna Mănăstirii”[17, p.11-12].
Ştiri despre localizarea schitului le găsim și la Constantin Tomescu, în cartea „10 ani de la reînființarea Episcopiei Hușilor” din anul 1933: „Era înconjurat din trei părţi de pădure, cea de-a patra latură fiind deschisă spre Nistru. Schitul a fost desfiinţat în anul 1828” [18, p.127]. Însă vedem că, după datele indicate pe o piatră funerară, descoperită în 1932 de Melete Răuțu, înmormântări pe teritoriul mănăstirii se făceau și în 1848, adică peste 20 de ani după închiderea mânăstirii.
În „Enciclopedia României” din 1938, în compartimentul dedicat monumentelor istorice ale orașului Soroca, este menţionată așa-numita „Fântână a Mănăstirii” [13]. De fapt, este vorba de izvorul situat pe locul mănăstirii Sf. Nicolae. Deci, dacă în 1932 se mai vedeau rămășiţele fundațiilor si ale mormintelor, atunci în documentele topografice mai vechi ar trebui să fie indicată însăși mănăstirea.
Pe planul topografic al orașului din anul 1953, aproximativ în acest loc, sunt indicate o fântâna și un izvor, în apropierea drumului care lega partea de jos a urbei din vecinătatea stadionului cu satul Zastânca. Pe hartă, de-a lungul drumului sunt marcate plantații de vii.
Căutarea locului unde se afla cândva mănăstirea Sf. Nicolae și fântâna mănăstirii, în cele din urmă, s-a încununat de succes. Unul dintre localnici, domnul Iurii Şehovțov, care locuiește încă din copilărie pe stradă Mitrofan Cornet, nr. 17, a arătat locul unde pe vremuri se aflau fântâna și mormintele cu plăci de piatră. Locul pe care cândva erau plantațiile de vii a suferit alunecări de teren și mai apoi acolo a crescut o pădurice. Fântâna veche acum este umplută cu pământ, pe locul acesteia se pot vedea doar resturi de zidărie din piatră. De la această fântână și izvorul situat în apropiere, în anul 1950 a fost construită o conductă de apă, în aval spre abatorul combinatului de carne, ale cărui țevi se mai pot încă vedea în unele locuri și astăzi. Din cauza spargerilor frecvente de țeavă și a scurgerilor de apă, în anii 1970 au început să se producă alunecări de teren. Din acest motiv, apeductul ieșea des din funcțiune și combinatul de carne a renunțat la utilizarea acestuia. În prezent, apa din izvor curge de sinestătător din conducta veche pe pantă în jos. În locul pe care se aflau mormintele vechi nu am găsit nicio placă de piatră. În schimb, am descoperit urme proaspete lăsate de așa numiţii săpători la negru, pe care Iu. Şehovțov i-a văzut personal în mod repetat cu instrumente speciale de căutare. Drumul care ducea de la strada Mitrofan Cornet și stadionul sportiv până în satul Zastânca în prezent nu mai există, din cauza alunecărilor de teren, pe care le-am menționat mai sus. Doar niște cărări înguste trec printre tufișurile dese de copaci tineri. Cu toate acestea, au fost găsite urme ale temeliilor caselor, despre care a scris în 1932 în cartea sa M. Răuțu. Celebra cruce de lemn pe locul mănăstirii menționată în această lucrare Iu. Şehovțov nu a văzut-o, dar își amintește că tatăl său i-a povestit despre acea cruce și i-a arătat locul de amplasament. Deci, am reușit să identificăm cu precizie locul pe care cândva se afla mănăstirea Sf. Nicolae și am găsit vestita „Fântână a Mănăstirii” (Fig. 2).
Folosind calculatorul și având în vedere specificul diferitor sisteme de coordonate topografice, am realizat suprapunerea planului din 1789, întocmit de inginerul-topograf militar rus Kirilo Neverov, pe planurile din 1930 si 1953, pentru a indica locul exact al bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavriil (Fig. 3). Deci se poate spune cu certitudine că am găsit locul exact de amplasare a bisericii, la distanţa de 50 m de la cetate. Şi mai mult, știind de precizia înaltă a planului lui K. Neverov, putem discuta despre dimensiunile aproximative ale bisericii.
Cealaltă biserica, sfinţită în numele Adormirii Maicii Domnului, apare în documente din 1774 [15]. Cutremurul din 1802 a afectat grav acest edificiu, încâ în anul 1821 Dicasteria Duhovnicească din Chișinău decide să-l demoleze. Abia în 1839 s-a început construcția edificiului nou conform proiectului arhitectului austriac Antuan Weysman (18?? – octombrie 1844). Altarul noii biserici a fost plasat la o distanță de 21,34 m la vest de altarul bisericii vechi [19]. După prezentarea primei variante de proiect, erau făcute niște schimbări în plan și pe fațadă. Pe fațadă au apărut detalii cu suprafeţe curbe care au îmbogățit arhitectura bisericii, apropiindu-i stilistica de baroc. Cupola era simplificată, fiind eliminat lanternoul. Construcţia bisericii a fost terminată pe data de 31 martie 1843 (dar nu în 1842, cum este indicat în literatură de specialitate –n. a.), iar pe data de 22 mai și 17 septembrie a anului 1843 arhitectul Lukașevici din Comisia de Construcţii a întocmit actele de primire în exploatare [1]. Peste șapte ani apare un proiect nou de construire a unui zid de piatră și a clopotniței, datat cu 24 iulie 1850. Planul de sistematizare a cartierului si teritoriului catedralei cu amplasarea clopotniței a fost executat de inginerul-topograf județean Vladislav Scovronschi. Proiectul turnului cu poarta de intrare și clopotnița în stilul bisericilor rusești a fost elaborat de arhitectul regional Nikolai Golikov. Curând, la data de 28 ianuarie 1853, guvernatorul Basarabiei a semnat proiectul cu costul estimat de 4059 ruble de argint. În cadrul acestui proiect turnul cu clopotniță a fost plasat pe axa intrării principale a catedralei la o depărtare de 17 m, dar a fost orientat sub un unghi de 7o față de acea axă, întrucât clopotnița era amplasată paralel cu linia străzii, care nu era perpendiculară pe axa principală a catedralei [19]. Însă această propunere nu a fost realizată. Doar peste 23 de ani, în 1876, clădirii bisericii i-a fost anexată o altă clopotniţă înaltă din piatră [7], construită, probabil, după proiectul arhitectului eparhial Mihail S. Seroţinski (1848 – 2.05.1916). În același timp, a fost modificată și cupola lăcașului de cult. De atunci aspectul bisericii nu s-a mai schimbat și astăzi funcţionează în calitate de Catedrala orășenească.
Din secolul al XVII-lea, în afară de ortodocși creștini, în Soroca mai trăiau și evrei iudaiști. Pe ma-lul Nistrului, în aval la o distanţă de 140 m de la cetate, în anul 1775 a fost construită Sinagoga Mare – o clădire solidă cu pereţi groși de un metru, în două niveluri [14]. Parterul cu intrarea centrală era rezervat bărbaţilor. Femeile aveau o intrare separată prin-tr-o scară exterioară ce ducea direct la nivelul doi. Spaţiul rezervat femeilor avea un balcon deasupra parterului. Fațada clădirii dispunea de mai multe detalii arhitecturale decorative din arsenalul stilului baroc. Pe faţadă erau scrise data construirii și citate din Tanakh – scriptura evreiască sfântă:
- „Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! (Locuințele tale, Israele!)”
- „Cât de înfricoșat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!”
Inundația mare din 5-6 aprilie 1932 a schimbat peisajul riveran al orașului Soroca. Barajul de gheață de pe lângă satul Vărăncău a ridicat nivelul apei în zona Sorocii cu 8-9 m. Apa a stat două zile până când barajul a fost aruncat în aer cu ajutorul bombardierelor sovietice și al artileriei române. Însă mai periculoase decât apele erau lespezile groase de gheață, care au distrus clădirile din piatră și din cărămidă situate pe malul Nistrului. A fost distrusă și una dintre cele mai vechi clădiri din oraș – Sinagoga Mare. În baza fotografiilor vechi de la începutul secolului al XX-lea si a documentelor cu desene, descoperite în Arhiva Naţională a Republicii Moldova [3], am propus o variantă de reconstrucție volumetrică computerizată a acestui edificiu dispărut (Fig. 5).
Un alt grup de locuitori din judeţul Soroca era format din enoriași ai bisericii romano-catolice. Conform recensământului din 1897, un număr de 2493 de persoane din locuitorii județului și 393 de persoane din locuitorii orașului Soroca erau de confesie catolică. Petiția reprezentanților acestei religii cu rugămintea de a deschide o capelă romano-catolică în oraș a fost acceptată și, ca rezultat, pe 9 mai 1905 inginerul zemstvei Alekseev a elaborat proiectul capelei. Pe desenele tehnice este semnătura autorului și data executării (Fig. 6). Proiectul a fost transmis în Departamentul de Construcții al guberniei Basarabia și aprobat la 12 octombrie 1905. Unii cercetători în mod eronat i-au atribuit titlul de autor al acestui proiect tehnicianului din departamentul de construcții A.H. Hacikianţ, care de fapt a efectuat doar verificarea proiectului și devizului de cheltuieli.
După nouă ani, acest proiect a fost înlocuit cu un alt proiect într-o versiune volumetrică îmbunătățită, care a fost avizat pe 28 iunie 1914 (Fig. 7). Coautorii noului proiect au fost Edmund C. Kohn și viitorul arhitect al orașului Soroca – Carl I. Negruș (în literatura de specialitate, a figurat un nume eronat – Negruzzi). Pentru realizarea acestui proiect a fost alocat un teren pe malul râului Nistru, între străzile Bulevardului și Podolskaia (actualmente str. M. Eminescu și I. Creangă).
Din păcate, acest proiect original, de arhitectură neogotică, nu a fost realizat din cauza Primului Război Mondial, iar mai târziu –și a evenimentelor din octombrie 1917.
La începutul secolului al XX-lea a fost atestată o participare activă a cetățenilor orașului Soroca la construcția clădirilor publice pe cont propriu. Cetățeanul de onoare, președintele Adunării Dumei Orășenești Fiodor Aleinikov a explicat în „scrisoarea oficială adresată primarului din Soroca, primită pe 7 iunie 1916, precum că pe data de 21 iunie 1910 el a primit binecuvântarea episcopului eparhial să construiască o biserică lângă cimitirul creștin, și el, A. Aleinikov, a terminat construcția clădirii bisericii, iar pe lângă biserică s-au mai construit:
-casa pentru paznic, cu un hambar și morgă,
– școala bisericii, cu un apartament pentru învățător și dotările necesare, – o casă pentru preot, pe o parcelă atribuită din terenul orășenesc, cu dotările necesare,
– vizavi de fațada bisericii, de-a lungul zonei cimitirului și a casei preotului, s-a construit un zid de piatră, în unele locuri cu plase din fier” [2, p. 60].
În același an, acest lăcaș de cult a fost sfințit ca biserica Sf. Teodor Stratilat, proiectată și construită sub conducerea inginerului arhitect Edmund Carlo-vici Kohn [4, p. 5] (în literatura de specialitate este indicat greșit Bolșakov Ivan – n. a.). Această biserică, cu stilul specific și rar printre clădirile arhitecturii religioase ale Imperiului Rus din secolul al XX-lea, este construită în așa-numitul stil „neorus” sau „modern”– versiunea rusă a stilului Art Nouveau.
În perioada interbelică, când Soroca făcea parte din Regatul Român, s-au început schimbări în amenajarea centrului orașului. La 10 octombrie 1921, în centrul pieței comerciale, între orașul „vechi” și cel „nou”, a fost ridicat monumentul generalului Stan Poetaș, care a căzut în bătălia din ianuarie 1919. Piața nouă a fost redenumită în Piața Unirii, fiind amenajată ca un parc și plantată cu copaci. În același parc, în 1936, a început construcția unei noi catedrale în stil neoromânesc — Sf. Cuvioasă Parascheva, de arhitectul Constantin Joja. Ipoteza că autorul acestui edificiu este Valentin Voițehovschi, era greșită. Construcția însă a fost întreruptă de al Doilea Război Mondial, când zidurile au fost ridicate până la nivelul cupolelor. În această stare catedrala a fost timp de 20 de ani, după ce a fost aruncată în aer, în 1962.
În asemenea stare nefinalizată, fără cupolă, catedrala a existat timp de 20 de ani, iar în 1962 ea a fost aruncată în aer. Astăzi doar documentele de arhivă atestă existenţa acestui minunat obiectiv de cult al Sorocii interbelice. Reconstrucția planului și volumetriei bisericii Sf. Cuvioasă Parascheva a fost făcuta de noi pe baza fotografiilor si a ridicării topografice din anul 1953 (Fig. 9).
Ideea construcţiei unei noi catedrale a apărut încă în anul 1923, când a fost restabilită Episcopia Hotinului. De atunci episcopul Visarion Puiu ducea tratative permanente cu autorităţile orașului despre alocarea unui teren pentru edificarea acestui obiectiv de cult. Episcopul de Hotin considera că noua catedrală trebuia să ocupe partea centrală a terasei in-ferioare a urbei, anume pe Piaţa Unirii. După 12 ani de tratative, autorităţile orașului au atribuit pentru construcţia noii catedrale un teren din centrul parcului, chiar vizavi de monumentul lui Stan Poetaș. Serviciul divin de sfinţire a fundaţiei catedralei Sf. Cuvioasă Parascheva s-a oficiat la 19 iulie 1936. Lucrările de construcţie s-au realizat pe contul mijloacelor financiare ale Consiliului Eparhial, Ministeru-lui Cultelor, Prefecturii și Primăriei orașului Soroca, la fel și din ajutoarele venite din partea Mitropoliei Bucovinei condusă de mitropolitul Visarion Puiu.
Axa longitudinală principală a edificiului de cult se găsea pe aceeași linie cu axa transversală a monumentului lui Stan Poetaș, situat la o distanţă de 35 m de la accesul principal în clădire. Monumentul generalului român era orientat cu faţa înspre sud, deci de la intrarea în catedrală se vedea partea stângă a sculpturii. Absida altarului dădea spre râul Nistru.
Catedrala reprezenta un spaţiu mononavat, alungit pe direcţia est-vest. Tipologic, edificiul se în-scrie în grupul bisericilor cu plan „în cruce greacă înscrisă”. El beneficia de trei abside și o cupolă centrală pe tambur. Conform documentului topografic din 1953, dimensiunile clădirii erau de circa 32,5 х 22,0 m. În interior încăpeau de la 700 până la 900 enoriași. Edificiul eclesiastic avea o componenţă tripartită: altar, naos și pronaos. Dinspre nord și sud, naosului i se racordau absidele semicirculare cu raza de circa 4,5 m. Nivelul planșeului catedralei era ridicat faţă de nivelul solului cu vreo 1,4 m, de aceea în faţa intrării era prevăzut, probabil, un foișor înalt, având la intrare dimensiunile de circa 3,0 х 5,0 m.
Altarul, plasat în partea de est a catedralei, avea o suprafaţă de circa 36 m2. În faţa lui se găsea o ridicătură cu o lăţime de 1,2 m. Din ambele părţi ale altarului cu raza de 5,6 m se aflau încăperi auxiliare: dinspre nord – proscomidia, iar dinspre sud – diaconiconul. Ele ocupau o suprafaţă de circa 10,1 m2. Pronaosul reprezenta un spaţiu dreptunghiular în plan, cu dimensiunile de circa 5,5 х 8,3 m. Din am-bele părţi ale acestuia se găseau încăperile auxiliare. Cea dinspre nord era destinată păstrării inventarului bisericesc și găzduia intrarea pe o scară ce ducea în cafasul destinat corului bisericesc, situat la o cotă de 3,8 m. În încăperea auxiliară aflată spre sud de pro-naos era prevăzută vânzarea lumânărilor. Trecerea de la pronaos spre naos era marcată de trei deschideri arcuite, sprijinite pe două coloane cu diametrul de circa 0,5 m.
Altarul și pronaosul erau alăturate la volumul principal al edificiului, de plan pătrat. Construcţiile tradiţionale de piatră ale bisericilor ortodoxe au determinat o anumită distanţă optimă a deschiderii arcelor și bolţilor – aproximativ 6-9 m. Reieșind din analiza noastră a planului topografic al orașului Soroca din 1953 și fotografia sus-menționată, s-a constatat că coloanele care susţineau bolta pe pendantivi erau situate la o distanţă de 8,9 m între axe, iar secţiunea lor avea un metru în diametru. Folosirea scheletului de beton armat a dat posibilitatea de a obţine o mai mare deschidere a arcului, astfel fiind obţinute mai multe oportunităţi de organizare a spaţiului interior. Coloanele – elementele de sprijin verticale într-un edificiu de cult „în cruce greacă în-scrisă” fortifică structura spaţială a obiectivului ecleziastic și contribuie la evidenţierea nucleului central.
La o examinare atentă a fotografiei din anul 1947, pot fi observate niște goluri în pereții exteriori, care serveau la crearea acusticii favorabile în incinta catedralei. Deci, studierea documentelor din arhive și a materialelor ilustrativ-cartografice, împreuna cu folosirea aplicațiilor computerizate, dau posibilitatea de a reconstrui în volumetrie virtuală obiective arhitectural-istorice dispărute.
Doctorand Vitalie IAŢIUC
Institutul Patrimoniului Cultural
