„De ce societatea acceptă ca… obraznicul să mănânce praznicul și până când politicul își va băga nasul acolo unde nu îi fierbe oala?”

0

Interlocutorul meu de astăzi este medicul Petru Medvețchi. Absolvent al Universității de Medicină și Farmaceutică „Nicolae Testemițanu” din Chișinău (1982), timp de peste 20 de ani a lucrat în calitate de medic-terapeut la Policlinica raională din Soroca. În perioada 2005-2019, nu de viață bună, ca și mulți alți zeci și sute de soroceni, a fost nevoit să plece la muncă departe de casă, în Italia. Acum a revenit la baștină și deja privește la realitățile de acasă cu ochii unui om care a simțit pe propria piele ce înseamnă Uniunea Europeană. Dumnealui ni s-a destăinuit că, dacă ar fi în voia și în puterea lui, ar schimba multe lucruri

− Domnule doctor, intuiesc că acolo, în Italia, nu ați lucrat în calitate de medic, or ar fi fost prea frumos să fie așa…
− Bineînțeles, am lucrat în diferite ipostase, fiindcă a munci nu este o rușine, dar… au fost și perioade, chiar lungi, când am avut o ocupație mai apropiată, să-i zic așa, de medicină.

− Mai jos vom reveni la acest capitol, dar la început aș vrea să ne vorbiți pe scurt în ce regiune a Italiei ați muncit și dacă ați avut acolo și familia alături.
− Au plecat peste hotare trei din cei patru membri ai familiei noastre — eu, soția, care este profesoară de muzică, și feciorul mai mic, Radu, pe atunci elev în clasa a VIII-a. Feciorul mai mare, Victor, era student la UTM, dar după absolvire a venit și el în Italia. Ne-am „aciuat” în orașul Pavia din regiunea Lombardia, o localitate de vreo 70.000 de locuitori și, cel mai important, cu o Universitate care, printre altele, are și facultatea de medicină. Între timp, ambii băieți au absolvit instituții superioare și lucrează programiști la Milano.

− Aveți și casă în Italia, poate aveți și vecini moldoveni (soroceni)?
− Avem un apartament cu două camere. Moldoveni sunt mulți, după cum vă dați seama, și la Pavia, inclusiv și câteva familii din Soroca, Alexandru cel Bun și Voloave.

− Acum să revenim la medicină… Spuneați că universitatea din orașul Pavia are și facultatea de medicină și este logic să vă întreb dacă nu ați încercat să vă echivalați cumva diploma, să munciți în calitate de medic?
− Cum ați menționat mai sus, ar fi fost prea frumos să fie așa. Or, trebuia să fac studii trei ani de zile ca să lucrez medic, ceea ce a fost peste puterile mele financiare. În ce privește diploma de absolvent al USMF, medicii de acolo făceau glume pe seama mea, zicând că am avut o pregătire mai degrabă de KGB-ist, fiindcă au rămas mirați că am studiat atât de mult Istoria partidului, Comunismul științific și alte materii din astea și mai puțin materii ce țin de medicină.

− Înseamnă aceasta că medicina la noi este la un nivel mai jos decât în Italia?
− Eu nu am spus acest lucru, fiindcă pregătirea medicilor după metoda Semașco, cum se făcea pe timpurile URSS, nu era una rea și drept confirmare servește faptul că așa țări dezvoltate ca Finlanda și Norvegia sunt pe care să implementeze sisteme asemănătoare cu sistemul sovietic. Eu am privit la multe lucruri nu ca un om de rând, dar ca un medic și vreau să spun că la noi medicii sunt utilizați mai multilateral, să zicem așa, pe când în Italia aproape totul se face la centrele medicale specializate. De exemplu, medicul meu de familie era stomatolog, iar cabinetul lui medical era utilat doar cu minimumul necesar, deoarece asistența medicală de bază era acordată în centrele despre care spuneam mai sus. Sau, spre deosebire de medicii de la noi, care o bună parte din timp o dedică… scrisului, în Italia se utilizează pe larg posibilitățile tehnologiilor informaționale și doctorii nu pierd atâta timp pentru niște acțiuni care nu au nimic comun cu activitatea lor de bază care trebuie să fie ajutorul medical în sine. Pe de altă parte, și bolnavii sunt repartizați conform unor coduri: roșu — bolnavi care trebuie consultați și tratați de urgență, galben — bolnavii care nu au nevoie de asistență urgentă și verde — bolnavii care pot aștepta „la coadă”.

− Sper că această așteptare nu este ca la noi, unde se mai întâmplă ca bolnavul să fie „înscris” la medic peste câteva săptămâni sau chiar luni…
− Fără îndoială, termenele sunt rezonabile… Precum rezonabilă este și relația familie-bolnav-instituție medicală. Pe parcursul anilor am lucrat, după cum vă spuneam, și în postură de operator socio-sanitar, ceea ce înseamnă lucru cu persoanele aflate în reabilitare, inclusiv neurologică. Comparația dintre ceea ce se face, în astfel de cazuri, la noi și la italieni nu ține, fiindcă la noi, în majoritatea cazurilor, după o boală neurologică bolnavul care a devenit invalid este lăsat în familie, iar în Italia acești bolnavi sunt supuși unor metode contemporane și eficiente de reabilitare în centre speciale, sub supravegherea specialiștilor și, în foarte multe cazuri, sunt trimiși acasă recuperați în proporție de peste 75 la sută. Acest bolnav nu mai este o povară pentru familie, după cum se întâmplă la noi.

− Revenind acasă, cum ați găsit medicina soroceană și, la o adică, de ce nu vă grăbiți să puneți umărul la redresarea situației, să faceți să fie și la noi ca în Italia?

− Cu părere de rău, la noi continua să înflorească clanurile și cumetrismul, la noi este imposibil să te angajezi pe motiv că „toate locurile sunt ocupate”, chiar dacă cineva, pe lângă faptul că este pensionar, mai cumulează și două funcții. Ca să nu mai zic că medicina din Soroca este îmbătrânită rău, iar tinerii sunt nevoiți să plece peste hotare. Doamne ferește, eu nu am nimic împotriva pensionarilor, să le dea Dumnezeu sănătate, dar după ei nu vine nimeni, nu există o continuitate, o balanță dintre tineri și pensionari, care ne-ar permite să privim în viitor. Păi, cum naiba să fie, dacă peste tot sunt amplasați rudele și apropiații, unii care nu au nici în clin, nici în mânecă cu funcția ocupată?

− Domnule Medvețchi, înțeleg revolta Dumneavoastră, dar… cum puteți reveni în funcție dacă nu ați practicat medicina atâta amar de vreme? Ca să nu zic că și Dvs. nu sunteți, pardon, la prima tinerețe… Și referitor la clanuri (dinastii) nu este chiar totul atât de simplu — de ce dinastiile de la fermă sau din agricultură nu sunt blamate, dar cele din medicină sau învățământ, de exemplu, sunt ca sarea în ochi? Cunoaștem cu toții că la Soroca sunt destule dinastii de medici (Cucereavâi-Cealan, de exemplu) sau profesori și ar fi mare păcat să le distrugem.
− Nu este adevărat că nu am practicat în acești ani medicina. În primul rând, în anul 2013 am trecut o specializare de patru luni, pe bani proprii. În al doilea rând, nu am nimic împotriva dinastiilor din orice domeniu ar fi ele, dimpotrivă, salut acest fenomen și sincer cred că toți avem de câștigat de pe urma lor — eu sunt împotriva promovării rudelor și prietenilor în funcții, în detrimentul celor care chiar merită un loc de muncă într-o instituție a statului. În al treilea rând, nu înțeleg de ce societatea tolerează astfel de cazuri și permite obraznicului să mănânce praznicul, de ce majoritatea din noi consideră cu adevărat că „мафия бессмертна”? În al patrulea rând, chiar nu înțeleg cât timp încă politica mare se va amesteca în toate domeniile vieții, inclusiv în medicină. De ce accederea într-o funcție sau alta depinde de apartenența politică? De ce atâta amar de vreme suntem prizonierii unor cifre de fanfaronadă, în detrimentul realităților crude? La urma urmei, de ce se permite ca persoanele care râvnesc la o funcție sau alta să schimbe partidele ca mânușile?

− Deloc retorice aceste întrebări, dar… Să sperăm că după schimbarea guvernării se vor schimba și lucrurile, deși șansele nu sunt prea mari și ultimele evenimente care au avut loc îmi dau dreptate. Or, prea pestriță este alianța de la guvernare și prea diferite sunt interesele și scopurile componenților ei.
− Vorba ceea, speranța moare ultima. Numai că vremea trece, viața trece, iar schimbările se las așteptate.

− Apropo, după decepțiile pe care le-ați avut, vă gândiți să rămâneți aici, acasă, sau vă întoarceți în Italia?
− Sincer vorbind, încă nu ne-am decis. Urmează să luăm o hotărâre „pe interior”, fiindcă avem o singură viață și ar fi păcat să n-o trăim omenește.

− Vă mulțumesc pentru interviu.

Cu siguranță, domnul doctor Petru Medvețchi nu este unica persoană măcinată de astfel de dileme existențiale. Ca dânsul sunt sute și mii de oameni care au înțeles că „este bine acolo unde nu suntem noi” și că „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în țara mea”. Pe de altă parte, și protagonistul interviului de astăzi, și alții ca el au posibilitatea să schimbe ceva, odată reveniți acasă. De exemplu, domnul Medvețchi ar putea participa la concursurile de ocupare a funcțiilor vacante din domeniu, dar, vorba ceea, aceasta este deja altă temă de discuții…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.