Părintele Sorin HULUȚĂ: „Și acum, de Paști, și întotdeauna trebuie să rămânem aceiași creștini, trebuie să căutăm Biserica atât cât putem și fără să ne fie frică de ceva” (II)

0
132

Interviu cu soroceni

În ajunul Sfintelor sărbători de Paști, protagonistul rubricii noastre permanente „Interviu cu soroceni” nu putea fi altul decât părintele Sorin Huluță, acel care „a pus pe picioare” și care gestionează cu atâta evlavie și dragoste de Dumnezeu Biserica „Sfinții Martiri Brâncoveni”, care a devenit o adevărată oază pentru credincioși, o adevărată Mecca unde își găsesc înțelegere și alinare toți acei care cred în cuvântul lui Dumnezeu, un muzeu în aer liber și, nu în ultimul rând, o nouă carte de vizită a orașului de pe malul Nistrului. Chiar dacă este născut la Onești, nu cred că există cineva care să conteste faptul că părintele Sorin este un sorocean sadea, care ne reprezintă cu cinste și care merită tot respectul și stima credincioșilor.

(Continuare. Începutul vineri, 30 aprilie)

− Suntem curioși să aflăm cum ați devenit preot, de unde a venit imboldul?

− Îmi amintesc cu nostalgie de profesorul meu de religie de la școală, care, preot fiind, ne vorbea atât de frumos despre Dumnezeu, că au fost suficiente câteva ore de religie ca să-mi doresc să fiu preot. De acolo a început totul, or în visele mele de până atunci mă vedeam altceva decât preot. Îl admiram pe fratele meu, care studia la un liceu militar, și mă gândeam să merg și eu acolo. Vă imaginați cât de mare a fost mirarea părinților mei când i-am anunțat că vreau să mă fac preot. De altfel, bunicii mei erau foarte credincioși și foarte des mergeam cu ei la Biserică.

− Ce vă mai amintiți despre bunei, în afară că v-au influențat, într-un fel, viitorul?

Tot ce ține de bunei am păstrat pentru totdeauna în memorie și mi-ar trebui ceasuri întregi pentru a vă povesti cât de mult țin la sfaturile și povețele lor… Am trăit și crescut la bunei, fiindcă părinții trebuia obligatoriu să lucreze. Îmi amintesc despre vacanțele petrecute la bunicii din județul Vrancea, unde pe lângă alte ocupații aveam și pescuitul.

− Mai practicați și astăzi pescuitul?

− Cu părere de rău, nu mai există timp pentru această plăcere. Acum, după cum a zis Dumnezeu, suntem pescari de oameni.

− Unde ați făcut Seminarul Teologic?

− Am absolvit Seminarul „Sfântul Gheorghe” din orașul Roman, județul Neamț, un seminar de prestigiu. Facultatea am absolvit-o în Ardeal, la Oradea.

− Unde și cum ați făcut cunoștința cu viitoarea soție, preoteasa Elisabeta?

Ne-am cunoscut la Dolhazca (Suceava), unde tatăl dânsei era preot, Dumnezeu să-l odihnească. Ne-au făcut cunoștință viitorii noștri nași, care erau părinții unui bun prieten de facultate. Pe urmă lucrurile au mers ușor, cu răbdare, iar până la nuntă nu a durat prea mult timp. După aceasta a apărut primul băiat, Ștefan, unicul din cei trei născut în Țară. Ceilalți doi feciori ai noștri, Matei și Emanuel-Efrem, sunt născuți la Soroca. De altfel, Ștefan și Matei poartă numele a doi fii de-a lui Constantin Brâncoveanu, iar Emanuel-Efrem, în cinstea Mântuitorului Iisus Hristos și a Sfântului Mucenic Efrem cel Nou.

− Preoteasa, deci, va fi soacra cu trei nurori, ca în povestea lui Ion Creangă…

− Am putea să spunem mai simplu — soacra și nurorile. Ne dorim să fim socri buni, dar mai este mult până acolo.

− Domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost o figură emblematică în istorie și creștinism, dar se aud și voci care contestă canonizarea domnitorilor. Dumneavoastră ce ziceți în acest context?

− Viața domnitorul Constantin Brâncoveanu este o dovadă a faptului că omul se poate sfinți fiind încă în viață. Pe lângă faptul că a fost un domnitor bun, care și-a iubit neamul și Țara, Constantin Brâncoveanu a păstrat și credința ortodoxă. Eu cred că cine luptă pentru credința ortodoxă și pentru menținerea și sporirea ei, păzește poruncile lui Dumnezeu nu poate să nu fie ajuns în rândul sfinților. Constantin Brâncoveanu merită să se numere printre sfinți nu doar pentru că a fost domnitor și nu pentru că sub conducerea sa Țara a atins un nivel de dezvoltare invidiat de toată Europa, dar pentru mărturisirea pe care a făcut-o în ultimele clipe de viață — un final apoteotic de mărturisire ortodoxă, demnă ca fiecare din noi să ia exemplu. Mai cu seamă în timpurile noastre, când foarte ușor ne putem lepăda de Hristos și credința ortodoxă… De altfel, pe când încă eram la Oradea, mă gândeam că aș fi foarte fericit ca Biserica în care voi sluji să fie mică și din lemn. Mi-a împlinit Dumnezeu visul. O vorbă din teologie spune așa: „omul propune, iar Dumnezeu dispune!”.

− Biserica în care slujiți este o Biserică maramureșeană, nu una tradițională prin locurile noastre.

− Biserica maramureșeană se construiește după anumite calapoade și a noastră nu face excepție. A fost construită într-o tehnică populară de îmbinare a lemnului, în „coadă de rândunică”, fără utilizarea cuielor și scoabelor metalice, cu excepția acoperișului.

− Apropo, vă mai ocupați de pictatul icoanelor?

− Pictura este o plăcere a mea și în lungile seri de iarnă am cu ce să mă ocup și este lucrul la care nu voi renunța vreodată.

− Părinte, ați fost hirotonit la Cetatea Soroca. Mai țineți minte acea zi?

− Eram foarte emoționat în acea zi. După cum zice domnul Nicolae Bulat, am fost primul preot, după 600 de ani, hirotonit în paraclisul din Cetate și cred că este o binecuvântare pentru mine. A fost o zi pe cât de frumoasă, pe atât de complicată, fiindcă ziua când ești hirotonit este o zi complicată, o zi în care îți dai seama mai mult decât niciodată ce cruce ți se pune pe umeri și ce responsabilitate ai în fața Lui Dumnezeu. Mulțumesc Înaltului nostru Mitropolit Petru, cel care m-a hirotonit, care mi-a dat vot de încredere, care m-a numit preot aici, la Soroca, chiar dacă nu aveam atunci nici casă, nici masa, nici un loc unde să slujesc. Slavă Domnului, ușor-ușor, cu ajutorul celor care simt și trăiesc românește am reușit să facem o lucrare frumoasă de care mă bucur în fiecare zi și îi mulțumesc lui Dumnezeu.

− Nu este un secret că mulți basarabeni, inclusiv soroceni, doresc să redobândească cetățenia României. Pe de altă parte, Dumneavoastră, zece ani în urmă, ați dorit să deveniți cetățean al Republicii Moldova — de ce ați dorit să faceți acest pas?

− Oarecum am fost nevoit să fac acest lucru și pot spune că sunt bucuros de faptul că am cetățenie moldovenească. Acest lucru m-a ajutat să parcurg anumite distanțe și să rezolv anumite lucruri, pe care nu le-aș fi putut rezolva dacă nu eram cetățean al acestui stat. De altfel, cele două cetățenii — moldovenească și românească — pentru mine sunt contopite într-una.

− Multă lume vă cunoaște ca părintele Sorin Huluță, dar în realitate vă numiți Sorin George Huluță-Saftiuc. Cum se explică acest lucru?

Da, sunt bogat la capitolul „nume” — am două nume mici și două nume de familie. Pentru unii este un subiect de discuție, iar pentru mine este o normalitate. Atunci când ne-am căsătorit, ne-am înțeles cu soția că fiecare își păstrează numele de familie și, mai mult, mergând la starea civilă, am fost îndemnați ca fiecare să avem și celălalt nume de familie — de aici și numele Huluță-Saftiuc.

− În familia Dumneavoastră, sunteți egali sau totuși capul este bărbatul?

− În familia noastră respectăm normalitatea, iar aceasta înseamnă ceea ce scrie în slujba de cununie: femeia trebuie să asculte de bărbatul ei atâta timp cât bărbatul o respectă și o iubește. Femeia ascultă de bărbatul ei, iar bărbatul ascultă de femeia lui. Așa trebuie să fie, or nu există în familie despot și supus. Nu putem vorbi nici de egalitate și vă spun de ce — eu nu pot să nasc, adică femeia este superioară bărbatului prin nașterea de prunci. În familia mea femeia a năsut prunci, dar ea nu are ceea ce am eu — preoția. De aceea, în numele lui Dumnezeu suntem egali, cred eu. În celelalte familii trebuie să fie respect reciproc și ascultare reciprocă. Crucea căsătoriei nu o duce unul singur, dar în doi.

− Când oficiați o cununie, ce sfaturi le dați tinerilor, în primul rând?

− În general, în predica de cununie mă strădui le vorbesc tinerilor despre taina cununiei, dar să nu ofer multe sfaturi și foarte multe rețete — pentru aceasta avem spovedania înainte de cununie, întâlnirile cu tinerii de după cununie de la a opta zi de la cununie, mai apoi tinerii se întorc la noi și la botez și la altfel de întâlniri. Până la urmă, fiecare își trăiește viața precum consideră.

− Ați pomenit mai sus că duhovnicul Dumneavoastră este părintele Mihail Milea și aș vrea să vă întreb, care sunt lucrurile pentru care îi sunteți recunoscător îndeosebi, ce ați învățat de la el?

Sunt multe lucruri pe care le-am auzit de la domnul profesor, sunt multe lucruri pe care le-am „furat” de la părintele, fiindcă profesorul Milea este o somitate în domeniul teologiei și un preot deosebit, un duhovnic deosebit, dar dacă ar fi să aleg dintre toate aș alege lucrul pentru care îi mulțumesc cel mai mult — faptul că m-a întărit când mi-a fost foarte greu și faptul că m-a ajutat să rămân adânc înfipt în realitatea soroceană. Părintele profesor este omul căruia astăzi îi datorez cel mai mult prezența mea aici.

(va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.