Virginia Prepeliță: “În primul rând, sovieticii se străduiau să nimicească oamenii care judecau și cugetau”

0

Virginia Prepeliță este o locuitoare a Sorocii care în această vară a împlinit 95 de ani de la naștere. S-a născut la 4 iunie 1924 în familia Olgăi și a lui Ilie Prepeliță, învățători care au predat în mai multe sate din județul Soroca. Împreună cu familia sa a fost dusă în Siberia în primul val de deportări, din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Uneori își aduce aminte bine evenimentele prin care a trecut, alteori mai puțin, dar oricum, la cei 95 de ani pe care-i are cunoaște multe din ce a fost și din ce se mai întâmplă la Chișinău și în lume. Este un consumator fidel de presă, televizorul și ziarele sunt cele din care se informează. A trăit toată viața singură, iar acum, la bătrânețe, este ajutată mai mult de o nepoată și de lucrătorul social. Ziua întreagă are grijă de Țuțu, cățelul ei fidel, și de două pisici. Cel mai mare regret al ei este că nu mai poate îngriji de grădina sa, așa cum o făcea odată…

— Unde ai învățat matale?
— Patru clase primare le-am făcut la Ocolina, apoi am mers la liceul de fete din orașul Soroca. După liceu am nimerit în Siberia.
— Cum a ajuns familia dumneavoastră în lista celor deportați, au fost incluși în categoria chiaburilor sau a intelectualilor?
— Atunci, în valul acela în care am nimerit noi, îi luau în primul rând pe intelectuali, nici nu mai trebuia să fii chiabur și să ai ceva proprietăți și bogății. În primul rând, sovieticii se străduiau să nimicească oamenii care judecau și cugetau. Care nu puteau răbda și-și exprimau părerile, aceștia erau primii dușmani ai lor. Au venit noaptea, pe la vreo două, era întuneric. Ce grozăvie era, noi dormeam atunci, ne-au sculat și am luat niște plapome și haine. Noi eram patru în familie, eu cu sora mai mică și mama cu tata. Nu au explicat nimic când ne-au luat, eram foarte îngroziți și nu mai puteam să vorbim ceva. Au venit înarmați cu puști, de parcă au venit la niște bandiți.
— Ce au lucrat părinții dumneavoastră până atunci?
— Erau învățători, în mai multe sate, primul sat în care au lucrat după ce s-au căsătorit era Holoșnița, iar ultimul era Ocolina. Înainte de a veni rușii, ultimul an de lucru l-au făcut în orașul Soroca.
— De aici au fost ridicați?
— Da, de aici, din casa aceasta.
— Unele familii au fost preîntâmpinate că ar putea fi ridicate și s-au ascuns ori s-au refugiat…
— Tatăl meu era un om foarte chibzuit, serios, avea mare respect din partea conducerii. Autoritățile române, înainte de a veni rușii, i-au spus că i-au găsit de lucru într-un sat sau orășel din Moldova românească, de dincolo de Prut, i-au propus să se ducă. Dar el zicea, cum să se ducă de aici, de la Baștină, și peste un an am nimerit în Siberia.
— Unde și cum v-au dus de acasă?
— De acasă eram încărcați în camioane și duși la gara feroviară. Nu mai țin minte unde anume, posibil la Florești, undeva într-o gară din apropiere. Iar de acolo în regiunea Tomsk. Era o localitate cu multe case pustii, fiindcă cu vreo trei ani mai înainte acolo au făcut răsculăcirea și au rămas multe case goale. De acolo au trimis oamenii mai departe, iar pe noi ne-au repartizat în acele case. Mulți ani am stat acolo.
— În Siberia ați stat împreună toată familia?
— Am avut noroc că tata nu a fost separat, de obicei pe toți bărbații îi separau și-i duceau deodată la munci strașnice. S-au pierdut mulți acolo. Pe tata l-au lăsat cu noi și am fost toți patru împreună până s-a terminat deportarea.
— Ați primit casa la revenire?
— Au fost unele probleme. În jumătate de casă era un fel de oficiu al autorităților de aici, iar în cealaltă parte a casei trăia o familie de ruși. Tata a mers la administrația locală și l-au primit deodată cu bine, dar când a ridicat întrebarea ca să ne dea casa, ei au schimbat macazul și spuneau deja altceva. Nu doreau să scoată acea familie de ruși de aici, mai ales că era frumos, aveam grădină, pomi cu fructe. Vreun an de zile am stat la tanti Paraschița din deal până s-a rezolvat. Apoi peste un an, după un proces de judecată, s-a eliberat toată casa și am intrat.
— Cum era Soroca până la război?
— Nu erau case cu multe etaje, mai mult case obișnuite. Aveam un oraș îngrijit, fără noroi și praf. Administrația orășenească avea grijă să fie curat în Soroca. Drumurile erau cu caldarâm, nu era asfalt atunci. Primul drum asfaltat ducea așa până la Nistru (actuala str. Mihai Eminescu — n.a.), acolo noi ne plimbam, era tare plăcut. Ieșeam seara cu colegii și prietenii acolo. Atunci nu-ți era frică, puteai să umbli și la miazănoapte prin oraș, și oricând.
— Cum era, apropo, pe timpul administrației românești?
— Era o viață normală, oamenii erau liberi, nu se temeau de nimic. Nu erau atâtea nedreptăți.
— Cum era învățământul și profesorii din acea perioadă?
— În școală era foarte strict, disciplina era respectată. Cred că a fost bine, căci acum se suie în cap la învățători. Sunt și acum pedagogi talentați, care știu cum să se apropie de elev. Ca să fii un învățător bun, un educator, trebuie să te naști, să ai o fire, nu fiecare poate să fie pedagog. Da, poți termina școala pedagogică, dar să fii profesor este un har.
— Mata ai avut harul de a fi pedagog?
— Nu, eu nu l-am avut. Am profesat fiindcă eram foarte conștiincioasă, socoteam că dacă mi s-a încredințat să fac aceasta, eu trebuie să o fac, cu toate că eu nu eram ce-am vrut să fiu. Eu am dorit să fiu doctor veterinar, de tânără îmi plăceau animalele, pisicile și câinii.


— La ce școli ați predat de-a lungul vieții?
— Eu am predat la școala moldovenească din Soroca, unica în care se preda în limba română, apoi am activat și la școala serală. Predam limba franceză și limba germană.
— Vorbeați la început frumos de România, ați mai fost peste Prut?
— Sigur că am fost, de când se putea, mergeam la fiecare doi ani la sora mea din Făgăraș. Ea trăia acolo, avea casă. Ei s-au evacuat peste Prut, au fugit de ruși. Când au năvălit rușii și frontul era dincolo, cumnatul era în armata română, care se retrăgea deja.
— Se vorbea mai ales anul trecut, în Anul Centenarului, despre Unire. Mata ai fi pentru?
— Sigur, ar fi bine, eu cred că aș învia dacă va fi, dar nu cred să fie. Când o să fie, dacă o să fie, căci tare mulți sunt din cei care au ajuns la putere, au prins gustul să se îmbogățească, să fure. Acum sunt mai puțini oameni care vor Unirea decât erau atunci, la începuturi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.