Cu politica prin lemne

0
28

Nu pot fi de acord cu cei care afirmă cu destulă ușurință că politica pentru omul simplu n-ar fi de nici un folos. Ba din contra. Folosită dozat și la momentul oportun, își aduce și ea contribuția la ușurarea lucrului cotidian. De exemplu, despicând lemne pentru de foc, probabil, fiecare s-a pomenit în situația de a se confrunta cu un ciot mai tare, mai noduros, mai încăpățânat, care refuză să se despartă de trecutul său întreg, nedorind să se desfacă. Aici e momentul când politica vine în ajutor. Examinați ciotul atent, din față, din profil, mai rotiți-l în fel și chip, punând imaginația în mișcare.

Nu poate ciotul, la un moment dat, să nu vă amintească de cineva din politicieni: din cei bănuiți de furtul miliardului sau de campionii noștri în minciuni electorale și rămași inaccesibili pentru noi pe Olimpul lor, protejați de imunitate. Și acum poftim, iată-l pe unul din ei în fața ta, ba chiar în mâinile tale…

Ce ușurare! Vă asigur, lucrul devine o bucurie și mai ai parte, suplimentar, de o degajare sufletească, chiar dacă operezi doar cu o copie, nu cu originalul. Experiența descrisă mai sus devine mai facilă atunci când înșiși politicienii noștri „de top”, de rang diferit, ne vin în ajutor nu doar prin oferirea unor siluete ușor identificabile prin lumea lemnelor, dar, uneori, și prin esența lor interioară tare.

Politica ne însoțește pretutindeni. Urmăream cu ceva timp în urmă la televizor o discuție pe tema modificării Legii pensiilor. Ministrul de resort prezent în studio ne spunea cu bucurie că, după titanice eforturi, s-a reușit includerea tuturor categoriilor sociale într-o unică lege, una pentru toți. Aproape pentru toți, căci o breaslă a scăpat totuși de această „înrămare”. Este vorba de judecători, care, cu o altă lege în mână, au reușit să-și apere interesele, păstrându-și niște pensii speciale. Cât de „speciale” – poate judeca fiecare. Dacă unui „muritor de rând” i se atribuie o pensie de aproximativ 40% din salariu, judecătorii vor rămâne cu 90% din salariu, adică mai mult decât dublu. Nu s-a numit vreo cifră despre leafa medie a unui judecător — secret de stat, probabil, — dar s-a ajuns la concluzia că această leafă variază între 10.000 și 20.000 de lei. Deci, judecătorii se vor alege cu o pensie de 90% din această sumă. Nu pledez pentru egalitarism.

Dimpotrivă, e normal ca fiecare să fie remunerat după efortul și pregătirea sa profesională. Formal, probabil, judecătorii nu au încălcat nici o lege. Mai mult, o primă concluzie ar fi că avem o justiție bine pregătită profesional, dacă știe astfel să se apere. Rămâne doar a fi convinsă să nu-și limiteze aria de aplicare a cunoștințelor doar la „propria ogradă”, dar să privească lucrurile mai larg, incluzând în această „zonă de protecție” întreaga noastră societate, din banii căreia ea se hrănește, până la urmă. Chiar rămași în câmpul legal, judecătorii nu pot elimina alte întrebări, de alt ordin, ce persistă în această situație: cât de moral e să te postezi deasupra sau în afara unei societăți pe care pretinzi s-o judeci? Trebuie o instituție chemată „să facă dreptate” să fie și morală? Nu simt un disconfort interior ei, care dintr-un spirit al dreptății ar fi trebuit primii să insiste spre a fi incluși în normele generale, pentru a avea dreptul moral de a judeca pe alții? Dacă a picat acest examen de echitate socială breasla în întregime, de ce ar trebui să credem că în cazuri aparte ea va fi la înălțime și nu va alege, iarăși egoist, din interes, să ia nu o decizie corectă, ci una „convenabilă”? Îmi dau seama de naivitatea unor astfel de întrebări într-o țară ce operează monumental cu „principii și valori”, cu termeni de macroeconomie și reforme structurale, unde nu mai este timp pentru nuanțe, detalii, „mărunțișuri”. E ca și cum ai aborda problema gâdilitului la hipopotami într-o lume savantă preocupată de evoluția Cosmosului. Care morală? Ce etică? Ce mai fleacuri! Și pentru că sunt prea multe întrebări fără răspuns las totul baltă și plec la tăiat lemne… Unde răspunsuri nu prea găsesc.

Justiția noastră reformată urmează, dacă nu greșesc, să-și aibă sediul în clădirea fostului Minister al Agriculturii. Toată grămadă. Acolo vom avea un fel de „pol al Dreptății”. Atitudinea mea față de agricultură este una de adânc respect. Nu atât pentru lucrul fizic foarte greu, pentru condițiile de muncă uneori extreme, nu pentru dragostea de a munci pământul, absolut necesară într-o ramură unde se plătește foarte prost, deși și acești factori merită toată stima. Respectul meu este mai ales pentru faptul că în lumea plantelor, spre deosebire de politică, nu există ipocrizie. Este imposibil ca o pălămidă, de exemplu, să se dea drept floarea soarelui, paragina drept spic de grâu etc. Dorită sau nu, fiecare plantă răsare și crește cu identitatea sa, fără minciuni, fără trișări. Cu toate că sediul fostului Minister al Agriculturii a fost o clădire mai mult a birocraților agricoli decât a lucrătorilor agricoli, îmi vine greu să cred că până și pereții acestei instituții nu s-au molipsit de intoleranță față de ipocrizie. Cum va funcționa justiția noastră în asemenea condiții nocive? Sub presiunea atâtor semne de întrebare, fug imaginar spre alte meleaguri, mai depărtate. Spre Japonia, de exemplu.

Am o atât de bună părere despre japonezi încât nu-mi pot închipui fața unui nipon prost, adică mai puțin deștept, deși îmi dau foarte bine sama că printre milioanele de inși ce populează această țară se vor găsi și din aceștia. Mereu în primele rânduri, în fruntea progresului. Când unii sar în sus de bucurie, crezând că descoperă ceva, află cu stupoare că această inovație demult e pusă pe conveier în Japonia. Și așa în toate domeniile. Poate că în Țara Soarelui Răsare oamenii se trezesc mai dis-de-dimineață? Sau, poate, nici nu dorm? Inventează. Și mă gândesc cu tristețe că, din păcate, nici cel mai bine intenționat japonez nu va putea spune despre noi ceea ce gândesc eu despre ei. Chiar dacă va judeca după fața Președintelui nostru. Sau, poate, tocmai din această cauză. Îi invidiez pe japonezi și pentru faptul că nu ne cunosc limba, că nu înțeleg ce vorbe poate emana gura acestui „nejaponez”. Ce fericiți sunt japonezii! Ce departe, nu doar geografic, suntem noi de Japonia! Mai apuc un braț de lemne, dar văd că și acestea se cam termină. Și mai rămân atâtea întrebări fără răspuns…

Victor Zagaevschi

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.