Republica Moldova între doi Sneguri – pârcălabul Marcel și domnitorul Mircea

O hotărâre neobișnuită luată de consiliul local al comunei Parcova, raionul Edineț și semnată de primarul ei, Marcel Snegur, a produs săptămâna trecută un grav cutremur de… conștiință națională. Organul local al puterii a adoptat o declarație cu un precedent de o sută de ani: „În numele locuitorilor Moldovei răsăritene în general şi al cetățenilor satelor Parcova şi Fântâna Albă în particular, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna, Consiliul Local al comunei Parcova, raionul Edineţ, decide unirea cu Ţara-Mamă, România”.

Ce înseamnă gestul și cum putem explica această decizie ieșită din comun?

Cred că asta vrea să însemne că ideea unirii Republicii Moldova cu România a depășit marginile convenționale ale unor opțiuni sentimentale individuale și începe să ia forma acțiunilor raționale, transpuse în decizii colective instituționale. Decizii simbolice – zic unii, dar deja cu putere juridică – zicem noi.

Evident, Centenarul care se împlinește anul acesta de la Unirea din 1918 are prin valul de evenimente generate de suflul lui o influență energizantă asupra mentalului social. Rosturile benefice ale acelei Uniri pentru generația care a avut parte de ea devin cunoscute în întreaga lor deplinătate abia azi, când istoriografia sovietică construită pe mituri și minciuni a încetat să mai toarne toxine în venele  moldovenilor de la răsărit de Prut.

Ieșirea Republicii Moldova din captivitatea fostului imperiu sovietic și a României din vasalitatea față de el a creat în anii 1990 un culoar prielnic și firesc de apropiere a lor, dar dispariția obstacolului fizic nu a tras după sine prăbușirea și celor de ordin politic și mental. Masa poporului care a făcut revoluția anticomunistă în România și a susținut Mișcarea de eliberare națională din Republica Moldova nu a creat și nu a scos în față lideri naționali cu caractere puternice care să urmeze spiritul și litera prevederilor schițate în documentele de importanță crucială a forurilor lor ad-hoc, cum ar fi Declarația de la Timișoara ori Declarațiile Marilor Adunări Naționale de la Chișinău. Cele două mișcări revoluționare s-au mulțumit cu lideri puși la dispoziție de fostele Partide Comuniste, pe ultima lor suflare: cu fricile, nostalgiile, convingerile, tarele ideologice și orgoliile lor personale.

Mircea Snegur este unul dintre ei. Lui i-a revenit misiunea să gestioneze destinele mișcării la momentul ieșirii zbuciumate a acestui pământ de sub ruinele imperiului sovietic. A fost revoluționar (comparativ cu fosta nomenclatură comunistă a vremii) în prima perioadă, cea sovietică, a mandatului său de președinte, și, în progresie – ezitant, reticent, recalcitrant și retrograd – în raport cu dezideratele naționale românești ale Declarației de Independență.

Acesta a fost președintele Mircea Snegur. A combătut în prima parte separatismul șovin, a militat pentru caracterele latine ale limbii (moldovenești) române, pentru suveranitate și independență și a respins cu vehemență în partea a doua primul imn de stat al Republicii Moldova „Deșteaptă-te române!”. S-a lăsat atras în mrejele naționalismului moldovenist antiromânesc, promovat de partide loiale Kremlinului, și a participat la manifestările acestora cu discursuri pliate pe ideologia și mentalitatea lor cominternistă antiromânească.

Trăgând linia, rezumăm că ezitarea în a se manifesta independent de Rusia și de noile veleități geopolitice ale acesteia nu l-a ajutat pe Mircea Snegur să evite agresiunea ei directă în 1992. În schimb cochetarea cu agrarienii antinaționali l-a făcut părtaș la una dintre cele mai grave crime ale acelei administrații de profitori, îndrumate de Petru Lucinschi. Este vorba de fabricarea și legiferarea unei autonomii teritorial-administrative pe criterii etnice în zona de sud – o acțiune nu doar antinațională, ci și antieuropeană, Lucinschi și agrarienii ignorând cu tupeu interesul național și principiile sugerate de Consiliul Europei ale Cartei europene a autonomiei locale.

Cunoaștem: la Tiraspol, autonomia a făcut-o nelegitim agresorul rus pe timp de război. Dar cine a făcut-o la sud, „legitim”, pe timp de pace? Trădătorii, schizofrenicii, bolnavii de cap, nesățioșii de bani? Speculația că s-a evitat un alt război la sud nu mai ține. Baliverne! Unii promotori deosebit de activi ai acestei autonomii au ieșit de la guvernare în 1998 oligarhi în toată legea, cu acțiuni la bănci, sonde în Siberia, afaceri înfloritoare, restaurante și case de odihnă în proprietate pe unde doriți. Alții își au case somptuoase și s-au mutat cu traiul pe Coasta de Azur a Franței și de acolo privesc cu dispreț la sărăcia noastră. Lor le aparține și ideea legii speciale în care se prevede  că bucata de pământ rezervată autonomiei din sud are dreptul „la autodeterminare externă” „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent”.

Adică în cazul reunificării Republicii Moldova cu România.

Cazul cu autonomia din sud, transformat în material exploziv și amorsat în eventualitatea când la Chișinău se va instala o forță sănătoasă la cap și va trasă un program firesc de reunificare are nevoie de o cercetare mai aparte și mai profundă. Lecțiile istoriei trebuie însușite, eroii trebuie cunoscuți – în cele bune și cele rele ale lor. Adevărat, relele au fost mult mai multe în desfășurătorul istoric al Republicii Moldova. Puținul material pozitiv încape pe o margine de pagină, pe când negativul, răul, turpitudinea abundă. De câte tomuri este nevoie pentru a descrie cum din ezitarea de domnitor al lui Mircea Snegur a apărut șmecherul detractor național Lucinschi, care la rândul său l-a izvodit pe dictatorul antiromân Voronin, ca acesta să lase moștenire o creatură hidoasă cu două capete, ipocrită și lacomă – Plahotniuc și Dodon?

Sunt peste 20 de ani de când aceste făpturi ale răului rod pe rând tulpina pomului național care a rezistat regimurilor străine, neclintit în acest spațiu, cu toate deportările, genocidul și teroarea lor. Acum nu mai rezistă. Va dori lumea să trăiască încă cel puțin un deceniu în societatea viciilor absolute cu care s-a proslăvit Republica Moldova de la 1994 încoace? Natura lucrurilor declanșate în afara voinței lor arată că greșesc amarnic. Ajunși în acest punct al dezastrului, oamenii încep a-și arunca privirea în jur, în căutare de repere de care să se sprijine întru salvarea lor. În imediata apropiere ei dau cu ochii de ceea ce caută demult – normalitatea, liniștea, confortul și siguranța pe care ți-o poate da un stat național bine organizat. Acest stat este România, de la care i-au desprins dușmanii și în care trăiesc frații, cei care îi așteaptă cu brațele deschise de ani buni. Deșteptarea îi face să arunce o privire în urmă, la începuturi, la anii 1990, la momentul ieșirii din imperiu și descoperă că drumul lor de întoarcere acasă era de fapt îndreptat către ea, Țara-Mamă, dar l-au rătăcit cumplit, încrezându-se în călăuze mincinoase.

Acum, la vremea altei deșteptări nu mai au voie să greșească. O decizie trebuie asumată și fixată documentar, așa cum au făcut predecesorii cu o sută de ani în urmă când au făcut Unirea la 1918. Probabil la asta s-au gândit și consilierii comunei Parcova și primarul ei, Marcel Snegur, în momentul când au ajuns să voteze o hotărâre similară.

Gestul primarului Marcel Snegur și a consilierilor lui mai poate fi exprimat și prin fraza care o rostea de multe ori fostul președinte Mircea Snegur în numeroasele situații de pericol, criză, război, prin care a trecut Republica Moldova la începuturi – „Gata, nu se mai poate, a ajuns cuțitul la os!”

Da, cuțitul a ajuns la os, nu putem continua să trăim separați de neamul nostru, spre bucuria și hazardul dușmanilor noștri. În 27 de ani avem adunate suficiente dovezi că a fi independent pe o bucată de vatră strămoșească este de fapt separatism păgubos de care se bucură și profită răuvoitorii. În starea asta, ceea ce a mai rămas din Basarabia istorică și se numește azi Republica Moldova, va fi supusă secționării, fărâmițării, fracturării nemiloase și continue. Măcelari de tipul lui Dodon deja își ascut satârele, pregătind federalizarea, adică transnistrizarea Republicii Moldova. Un jug în plus pe lângă oligarhizarea și lumpmenizarea de care suferă mortal.

Unirea cu România nu înseamnă pierderea statalității, precum manipulează trâmbițele străine. Unirea înseamnă consolidarea statalității, trecerea cetățenilor în jurisdicția unui stat dedicat intereselor lor vitale. Un stat care luptă nemilos cu corupția, un stat în care funcționează legea, în care salariile și pensiile asigură o viață demnă pentru fiecare cetățean, indiferent de naționalitatea care o are. Un stat cu democrație funcțională, membru al Uniunii Europene și al Alianței Nord-Atlantice.

După aproape trei decenii, iată că dezideratul Unirii revine în actualitate. Este un bulgăre mic ce va declanșa avalanșa mare sau o manifestare mare ce urmează să se consume într-o manifestare simbolică mică. În presa oficială deja se vorbește despre caracterul strict simbolic al inițiativei, chiar dacă numărul primăriilor care au emis declarații similare de Unire a ajuns la șapte și este în creștere. Este de așteptat ca fenomenul să fie trecut în categoria celor simbolice sterile. Este în interesul Guvernării. Se știe de ce. Tocmai din aceasta el trebuie să ia amploare. Este de datoria elitelor, care trebuie să se includă, a partidelor europene/unioniste, a societății civile.

Ca lucrurile se meargă pe făgașul serios și juridic corect, primăriile trebuie să ceară cu putere și în mod convingător de la instituțiile ierarhic superioare ale statului, în cazul de față – de la Parlament, punerea pe rol și adoptarea unei hotărâri de Unire a Republicii Moldova cu România, elaborate în baza deciziilor semnate de consilierii și primarii locali – reprezentanții nemijlociți a unei voințe populare largi.

Valeriu Saharneanu

P.S. M-aș bucura să văd printre susținătorii inițiativei și pe consătenii mei din Cuizăuca, Rezina, dar și pe cei din Pohribeni, Orhei, Frumușica, Florești și de pretutindeni.    

Informație de referință: Marcel Snegur, primar al comunei Parcova, raionul Edineț, ales în 14 iunie 2015; Mircea Snegur, președinte al Republicii Moldova 1990-1996.

Preluarea știrilor, reportajelor și interviurilor de pe site-ul Observatorul.md se face doar până la 300 caractere cu indicarea sursei (www.observatorul.md – link activ la știrea respectivă ).

About OdN
fondat la 3.11.1998, înregistrat la Camera Înregistrărilor de Stat, membru al Asociaţiei Presei Independente afiliate WAN (Organizaţiei Internaţionale a Ziarelor) din anul 1999, este primul ziar din câmpia Sorocii, care este inclus în Catalogul ÎS "Poşta Moldovei", apare în limba română

Lasă un răspuns