Lucia Andrievschi-Bartkiene: “Va fi bine dacă cetăţenii RM vor avea mai multe ambiţii naţionale, cum au şi lituanienii”

Lucia Andrievschi-Bartkiene s-a născut în oraşul Soroca în primăvara anului 1959 în familia Mariei şi a lui Grigore Andrievschi. Părinţii ei s-au cunoscut aici, mama era studentă la fostul Institut Învăţătoresc, iar tatăl – la Colegiul Tehnic Agricol. Astăzi ea conduce Asociaţia de limbă şi cultură română “Dacia”, este angajată în calitate de traducătoare la Ambasada României din Lituania, iar totodată este şi ghid turistic. Profitând de o vizită de studiu în Lituania, oferită de Delegația Uniunii Europene în Republica Moldova pentru jurnaliştii locali, am realizat şi un interviu cu soroceanca noastră.

– Când aţi fost ultima dată la Soroca?

– Ultima oară am fost la Soroca în 2005 împreună cu mama, care locuieşte acum la sora mea din Chişinău, şi cu un verişor de-al meu născut la Cosăuţi şi stabilit la Paris. La Soroca am ajuns la 9 dimineaţa şi ne-am dorit să bem o cafea. Am găsit o cafenea şi ne-au făcut o cafea extraordinară şi nişte plăcinte cum demult nu am mai mâncat. Am vizitat atunci şi cetatea, era o doamnă acolo ghid şi ne-a povestit frumos despre istoria cetăţii. Am urcat şi scările care duc la “Lumânarea Recunoştinţei”, le-am numărat pe toate şi ca să nu ne încurcăm luam câte o frunză la fiecare sută de trepte. Apoi am mers la piaţa din Soroca, de acolo mi-am cumpărat o mătură şi o sită şi le-am adus în Lituania. Este o amintire foarte frumoasă de la baştină. Am fost atunci şi prin grădina publică, avea gardul vopsit. Şi mama a început să-mi povestească: “uite, draga mea, aici eu am făcut cunoştinţă cu tăticul tău. Aici veneam la întâlnire cu el, îmi aducea flori. Odată am venit prea târziu şi când să ieşim poarta era închisă, şi ce să facem, trebuia să ieşim de acolo. Am sărit gardul şi ne simţeam ca nişte copii”.

– Ce amintiri aveţi despre Soroca şi Cosăuţiul din copilărie?

– Eu m-am născut la Soroca, dar la vârsta de trei anişori m-am mutat cu părinţii cu traiul la Chişinău. Dar în fiecare an veneam la Cosăuţi la buneii mei. Despre Cosăuţiul de atunci îmi amintesc de gardurile de piatră şi drumul până la izvor care nu era asfaltat. Sunt o fire emotivă, iar la Cosăuţi îmi era drag de orice. Chiar şi de o bucăţică de sticlă colorată pe care o găseam, pentru mine era o minune. Buneii locuiau la intrarea în sat, iar şcoala unde lucra mama ca învăţătoare era mai departe. Eu, la trei ani, veneam pe jos până la mama la şcoală. Ştiam foarte multe poezii şi dacă cineva din clasă nu învăţase vreo poezie, mama îmi spunea să o zic eu. Părinţii mei construiau casă la Cosăuţi, chiar lângă buneii mei Parascheva şi Petru Andrievschi. Ei credeau că vor locui acolo, dar s-a schimbat ceva şi au plecat la Chişinău. Moş Petre a dus o viaţă foarte lungă, până la 93 de ani, întotdeauna umbla cu o pălărie şi un baston.

– Cum aţi ajuns la Vilnius?

– Pe când eram elevă în clasa a cincea, am văzut nişte ilustrate aduse din Lituania de o rudă de-a noastră care a fost într-o excursie în Ţările Baltice. Era scris pe ele Vilnius şi Kaunas. Nu erau ca altele de la noi de la poştă, dar mai lungi şi cu biserici catolice din cărămidă roşie în stil gotic. Era ceva extraordinar, mă gândeam: Doamne, ce frumos, oare o să dea Dumnezeu să văd vreodată ţara aceasta, oraşul acesta? M-a impresionat mult biserica catolică “Sfânta Ana” din Vilnius, iar acum în fiecare zi trec pe lângă ea. Atât de mult m-a impresionat frumuseţea aceasta, că viaţa mea s-a întors aşa că am ajuns să locuiesc aici cea mai mare parte a vieţii. După ce am absolvit şcoala, am intrat la universitatea din Sankt-Petersburg, acum se numeşte Academia de Cinema şi Televiziune. Acolo am făcut cunoştinţă cu viitorul soţ, care era din Lituania. Ne-am căsătorit şi în 1981 am venit în Vilnius.

– Vorbiţi foarte frumos limba română, cu accentul de acasă, cum vă reuşeşte să păstraţi graiul?

Noi în fiecare an, la 14 februarie, de ziua naşterii poetului Grigore Vieru, ne adunăm şi scriem dictări la limba română, mai ales că mulţi au învăţat să scrie la şcoală cu grafie rusească. Am preluat această tradiţie de la lituanieni, ei scriu în fiecare an dictarea naţională în limba lor, acest lucru nu-l fac doar cei din Lituania, ci lituanienii din toată lumea. În primul an, când am făcut dictarea la limba română, trei persoane nu au dorit să scrie. În al doilea an, doar o persoană a refuzat, iar mai apoi şi ea a scris. Păstrăm în arhivă textele de la bun început, şi se vede cum am crescut şi scriem din ce în ce mai bine. Aşa ne păstrăm limba şi scrisul.

– Ce reprezintă Asociaţia de limbă şi cultură română “Dacia”?

Asociaţia de limbă şi cultură română “Dacia” este una dintre cele mai vechi de aici, noi ne-am constituit în 1989. La început eram doar moldoveni, majoritatea fiind originari din actuala Republică Moldova, apoi s-au integrat mai multe persoane din România, în special studenţi. La sărbători ne adunăm cam vreo 45-50 de persoane, dar în total suntem mai mulţi, inclusiv şi în alte localităţi, cum ar fi în Kaunas, Kėdainiai şi în Klaipeda. Noi organizăm diverse acţiuni cu prilejul Zilei Naţionale a României, Zilei Independenţei Republicii Moldova, la Paşte, la Crăciun şi de Mărţişor. 12 ani de zile am lucrat ca redactor la Televiziunea Naţională, la redacţia minorităţi naţionale. Era o emisiune despre cum se integrează comunităţile naţionale vorbind limba lituaniană, dar fără a uita de rădăcini şi tradiţii.

“Întotdeauna întreb lituanienii care merg în vizită în Chişinău: spuneţi-mi, cum este acolo? Şi mi-a spus cândva un parlamentar: cetăţenii Republicii Moldova nu ştiu ce doresc. Ei nu pot să spună imediat, dorim asta sau asta, dar stau la îndoială, parcă doresc şi acolo, şi acolo”.

– Cum a ajuns crucea din piatră de Cosăuţi la Colina Crucilor din Lituania?

Cu prilejul a douăzeci de ani de independenţă a Lituaniei ne-am gândit că, locuind aici de atâta timp, bine ar fi să facem şi noi ceva pentru lituanieni şi pentru noi. Ideea a venit de la alte comunităţi, care au amplasat şi ele câte o cruce de-a lor acolo, primii au fost armenii. Lucram atunci la televiziune şi am făcut o emisiune despre acest lucru, era ceva deosebit, mai ales că majoritatea crucilor de acolo erau din lemn, iar la armeni, ca şi la noi, se fac în special din piatră. Iniţial mama mea a adus o cruce de lemn după moartea tăticului meu şi mi-a spus: am vrut să aduc una de piatră, dar nu pot, veți aduce voi. Aşa a zis ea şi-n 2011 s-a împlinit acest lucru. Mama m-a ajutat mult şi mi-a găsit contactele meşterului Ion Lozan din Cosăuţi. Noi toţi am adunat donaţii pentru crucea aceasta. Am hotărât ca crucea să fie cât mai simplă, arhaică, ca la Orheiul Vechi, fără postament. Proiectul l-au făcut arhitectul Vasile Lupu şi feciorul său Emil. Deja problema era cum să o aducem. Aici ne-au venit în ajutor fraţii Sandu, originari din Orhei, dar care locuiesc în Lituania. Au găsit un microbuz care dusese ceva acasă şi trebuia să se întoarcă în Lituania. Altă problemă, cum să o scoatem din ţară şi cum să trecem vămile. Am scris la Ministerul Culturii şi am făcut documentele necesare, ne-a ajutat foarte mult domnul general Vasile Grosu. Au fost foarte multe persoane care ne-au susţinut.

Suntem speriaţi de unii politicieni şi câteva mijloace de propagandă în masă că în Europa este rău. Deoarece trăiţi aici de ani buni, spuneţi-ne cum este cu adevărat în această Europă?

Lituanienii care vin în Republica Moldova ne spun că acolo este ca şi în Lituania cu vreo 10-15 ani în urmă. Republica Moldova a avut această şansă să meargă împreună cu Ţările Baltice şi la început parcă a fost aşa o mişcare, dar s-a stopat. Lituanienii însă au mers totdeauna înainte. Noi aici nu ne simţim chiar ca în Europa, fiindcă cincizeci de ani Lituania a fost una dintre republicile Uniunii Sovietice, dar s-au schimbat multe în ultimii ani. În primul rând, oraşul Vilnius a fost renovat cu fonduri europene. Drumurile în Lituania sunt foarte bune. Aici, în Uniunea Europeană, ai mai multe oportunităţi şi poţi alege, inclusiv dacă vrei să rămâi ori să pleci.

– Pe ce cale credeţi că ar trebui să meargă Republica Moldova?

Eu cred că Republica Moldova trebuie să meargă spre Uniunea Europeană. Întotdeauna întreb lituanienii care merg în vizită la Chişinău: spuneţi-mi, cum este acolo? Şi mi-a spus cândva un parlamentar: cetăţenii Republicii Moldova nu ştiu ce doresc. Ei nu pot să spună imediat, dorim asta sau asta, dar stau la îndoială, parcă doresc şi acolo, şi acolo. Cred că va fi mai bine dacă cetăţenii Republicii Moldova vor avea mai multe ambiţii naţionale, cum au şi lituanienii. Întotdeauna gândeam că Unirea cu România ar fi foarte bună, pentru că ar fi mai uşor să înţelegem cine suntem noi şi nu vor fi probleme cu privire la denumirea limbii sau a istoriei. Aşa va fi un stat mare, puternic, cum a fost. Dar cred că va fi foarte complicat, căci atunci când au fost şansele de la începutul anilor ’90, România şi Republica Moldova nu au ştiut cum să facă acest lucru. În Lituania ştiau deja ce vor când au devenit independenţi. În ultimele două luni în Lituania s-a iniţiat o campanie ca toţi să propună o idee pentru a marca 100 de ani de la Independenţă. Iar noi ne gândim care ar fi ideea pentru Republica Moldova, cine ne-ar spune?

– Apropo, aţi fi de acord să vă mutaţi cu traiul în Republica Moldova?

Când am fost la casa unei rude de la Cosăuţi, care era situată în partea de sus a satului, îi spuneam mamei că aş vrea să mă întorc şi să locuiesc aici. Dar ea îmi zice: ştiu că îţi place, dar gândeşte-te cum vei aduce apă din vale, dar şi la alte probleme. De fapt, asta nu este o problemă, se poate de făcut acest lucru. Am o prietenă care a revenit acasă şi trăieşte mai mult în Republica Moldova decât în Lituania. Trebuie să pleci ca să înţelegi cât este de frumos acolo unde te-ai născut. Cu timpul lumea se va întoarce acasă, fiindcă mulţi dintre noi au o nostalgie faţă de baştină. Eu nu ştiu dacă aş reveni la Cosăuţi, poate că da, poate că nu. Îmi place natura de acolo şi aş vrea să am o căsuţă de vară.

Comentarii

Preluarea știrilor, reportajelor și interviurilor de pe site-ul Observatorul.md se face doar până la 300 caractere cu indicarea sursei (www.observatorul.md – link activ la știrea respectivă ).

About Vadim Șterbate
Licenţiat în jurnalism și Master în Științe ale Comunicării, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Stat din Moldova Reporter la Revista Tinerilor Români de Pretutindeni „ACUM” (2002), Reporter la Publicaţia Periodică “Observatorul de Nord” (2002 – 2009, 2014-prezent), Reporter şi prezentator la Studioul de televiziune “Sor-TV” (2002 –2009), Reporter la “Jurnal TV” - Departamentul Ştiri, “Jurnal de Weekend” și “Asfalt de Moldova” (2009 – 2011), Reporter al emisiunii “Prima Oră” la “Prime TV” (2011- 2014)

Lasă un răspuns

*