Rodica Ceban: “Ne-au ajutat Dumnezeu şi oamenii să ieşim învingători”

0
61

Soarta i-a pus la grea încercare, dar au ales să lupte, ajutați de mulți oameni buni și de specialiști la fel de buni. Și au învins. La începutul anului 2016, familia Ceban din satul Racovăț a fost cutremurată de un diagnostic dur, stabilit fiului lor de doar 12 ani pe atunci — cancer osos. Costurile mari pentru tratament a fost al doilea șoc pentru părinții copilului, care n-au stat mult pe gânduri și au scos în vânzare tot ce aveau… Au apelat și la oamenii cu suflet mare, or nu reușeau să colecteze suma necesară. Un an! Atât a durat calvarul lor, timp în care au sperat și au lăsat mâinile în jos multe ori la rând. Dar au învins. Alături de această familie am fost și noi, redacția ziarului, și voi, cititorii noștri. Astăzi, vă propunem un interviu cu mama lui Vlad Ceban, Rodica, femeia care a luptat cu boala, cu timpul și cu gurile rele până în pânzele albe, ca să-și vadă copilul sănătos. Rodica Ceban ne destăinuiește prin ce trec oamenii năpădiți de această boală, dar și familiile lor, or cancerul îi afectează pe toți, doar că pe unii fizic, pe alții moral…

Ce ştiai despre această boală și ce atitudine aveai vis-a-vis de cazurile de cancer până acesta v-a afectat familia?

– Despre cancer ştiam că este o boală nemiloasă care nu alege şi nu diferenţiază, fie copil sau matur, femeie sau bărbat. Compătimeam persoanele care sufereau de această boală, dar nici în cel mai groaznic vis nu mi-am imaginat că va fi şi familia mea afectată, dar mai ales copilul… Eu, care permanent îi interziceam toate fast-food-urile şi mă străduiam ca alimentaţia să fie cât mai naturală…

Cum v-ați mobilizat, inclusiv emoțional, când ați aflat diagnoza?

– Când am aflat diagnosticul, eram singură în cabinetul medicului. Vlăduț aştepta nerăbdător în coridor, pentru a reuşi să sărbătorim ziua lui de naştere. Ştiind că sunt lucrător medical, medicul nu a mai şovăit şi mi-a spus direct: „Îmi cer scuze, dar am depistat la fiul dumneavoastră o tumoare la osul sacru”. Sigur că în acel moment conştiinţa mea refuza să accepte acest lucru. După o perioadă de timp, după convorbiri cu medicul mi-am şters lacrimile şi am ieşit la Vlăduț. Nu este nimic grav, dar va trebui să urmăm un tratament de lungă durată şi, probabil, şi o operaţie sau două. Dar noi suntem puternici și vom reuși, i-am zis. Când am rămas singură, mi-am anunţat soţul şi părinţii. În ziua următoare ne-am internat la Institutul oncologic din Chişinău. Aici, când am intrat, am văzut atât de multă suferinţă şi durere. Ne rugam să fie o greşeală, dar nu a fost să fie, diagnosticul a fost confirmat: „cancer osos”.

– De ce ați ales tratamentul în Turcia și cum ați ajuns acolo?

– Cum medicii din ţara noastră erau rezervaţi în ceea ce privește prognoza, am început a căuta clinici de peste hotare, dar fără prea mult succes. Costul tratamentului se ridica la 200-250 mii euro… Când am sunat la clinica din Turcia, au zis ca tratamentul va costa aproximativ 100 mii euro. Viaţa copilului meu depindea de niște hârtii pe care familia mea nu-i avea, dar timpul nu așteaptă şi nici nu ajută. Vlăduţ este mare şi zilnic mă întreba de ce se simte tot mai rău, doar el stă cuminte la toate procedurile şi doar în rare cazuri vedeam lacrimi în ochii lui. Am apelat la Fundaţia de caritate „Caritate.md „. Svetlana Sainsus şi Dumitru Beschieru de la fundație au început colectarea de fonduri pentru Vlad.

Cum timpul ne presa, clinica din Turcia a mers în întimpinarea noastră şi a fost de acord să înceapă tratamentul pe cheltuieli proprii, iar noi treptat să achităm datoria, așa că nu am stat mult pe gânduri şi am plecat în Turcia, unde ne-au spus că este foarte grav, dar că vor face tot posibilul ca Vlad să se întoarcă acasă sănătos.

Viaţa copilului meu depindea de niște hârtii, pe care familia mea nu-i avea, dar timpul nu aștepta şi nici nu ajuta.

– Ai menționat că la Institutul oncologic ai văzut multă suferinţă şi durere. Cum era în clinica din Turcia atitudinea medicilor, atmosfera între pacienți și familiile lor, condițiile din spital?

– O atitudine caldă, primitoare şi foarte bune condiţii. Aici nu eram medici şi pacienţi, dar eram o familie…

– Se spune că această boală nu afectează doar pacientul, ci întreaga lui familie, așa este?

– Da. A fost o luptă grea, în care toţi am avut de suferit. Erau multe persoane care ne susţineau şi ne scriau, dar cu soţul, fetiţa mea şi părinţii mei vorbeam zilnic şi nu o singură dată. Cei din familie ne protejau cât se poate de mult, şi atunci când tăticul meu a avut un infarct, deşi am simţit că acasă nu este bine, m-au anunţat peste câteva zile, când starea lui era stabilă. Atunci, în acele clipe, cei de la clinică mi-au fost sprijin, ba mai mult, s-au oferit să ne ajute dacă este nevoie de ceva medicamente. Pe urmă am aflat întâmplător că mămica mea şi-a vândut lănțișorul şi cerceii de aur, iar banii i-a dat pentru tratamentul nepotului… Vlăduț însă i-a promis că va învăța bine şi, cândva, îi va întoarce aceste lucruri.

– Apelul la solidaritate către societate este o decizie ușoară? De ce este nevoie să se ajute oamenii reciproc, să doneze?

– Mi-a fost foarte greu sa cer chiar şi pentru copilul meu, pentru că Vlăduţ este mare şi categoric nu accepta aşa ceva, lumea nu înţelege unele situaţii. Dar până la urmă a văzut că nu este nimic rușinos când cineva suferă şi are nevoie de ajutor.

Am învățat să nu dăm atenţie oamenilor care ne rănesc cu vorbe dure, dar să-i îmbrăţişăm pe cei care ne iubesc. Aş putea scrie o carte despre unele situaţii, dureri, suferinţă, dar şi biruinţă, dar nu vreau ca cititorul să se întristeze sau să se plictisească. Cert e că am rămas plăcut surprinsă, dar şi cu mari speranţe când am văzut că oameni absolut străini au început a dona pentru copilul meu. Este o faptă bună, pentru că această boală, cum am spus mai sus, nu alege și fiecare se poate pomeni în situația noastră.

– Am văzut că multă lume îți scria comentarii pe rețelele de socializare, vă încuraja cum putea. La bisericile din Soroca și Racovăț se rugau pentru Vlad oameni apropiați și cei necunoscuți. Cât de important este o rugăciune sau un gând bun în asemenea situație?

– Nu pot spune ca sunt o persoană foarte credincioasă, dar cred şi am crezut în puterea rugăciunilor şi ştiu că Dumnezeu m-a ajutat permanent. Am simţit că anume Dumnezeu ne-a trimis în cale oameni care ne ajutau din inimă. La început, când nu ştiam unde este soluţia corectă pentru noi, l-am întâlnit pe preotul Sorin Huluţă, anume el a fost primul care ne-a susținut şi ne-a zis cu Dumnezeu înainte şi totul va fi bine! Apoi s-au alăturat preotul Marcel Borozan, parohul bisericii din satul Racovăţ, Florentin Doboseriu ş.a., rugăciunile şi îndrumările lor, mesajele de încurajare şi gândurile bune, trimise de persoane cunoscute şi necunoscute, ne ajutau foarte mult, să ştiţi.

A fost un an greu, cu chin, durere şi disperare, dar când vedeam dorinţa de viaţă şi forţa cu care lupta Vlăduţ, nu aveam dreptul să renunţ.

– Dar au fost și opinii răutăcioase. Cum ai depășit momentele când oamenii te criticau pentru că lupți pentru copilul tău?

– Cu gurile rele a fost cel mai greu. Țin minte când s-a alăturat și Asociația „Salvează o inimă” din România, vorbind cu reprezentanţi de acolo, am întrebat la ce trebuie să nu atrag atenţia: „la gurile rele, doamnă Rodica, la gurile rele. Pentru că, dacă un milion de oameni vă susţin, atunci câţiva nu vor face lucrul acesta, ba mai mult, vă vor şi răni”, mi-au zis. Am fost judecată pentru că pun poze emotive, că este implicat Vlăduț. Sau spuneau: „eu am început să te ajut, dar nu mi-ai mulțumit”. Şi până la urmă că cerşesc şi multe alte cuvinte urâte, care încă încerc să le uit dar nu-mi prea reușește… Dar încerc să ocolesc persoanele care m-au rănit pe mine sau mai mult pe copiii mei. Un singur lucru am înţeles: cine îţi face rău o face intenţionat şi nicidecum din greşeală… Cel mai dureros a fost că de unele guri rele a fost afectat şi Vlăduț…

– Ați luptat — ați câștigat. Cât de important este să crezi și să lupți? Tu cum te-ai motivat?

– Vlăduţ este un copil puternic, care s-a maturizat foarte mult în acest an, recunosc că de multe ori el m-a susținut şi încurajat… Ne susțineam reciproc. A fost un an greu, cu chin, durere şi disperare, dar când vedeam dorinţa de viaţă şi forţa cu care lupta Vlăduţ, nu aveam dreptul să renunţ. Dar foarte mult contează susţinerea familiei, pentru că anume familia este cea mai apropiată în cele mai critice momente. Au fost zile când nu mai aveam speranță, credeam că am pierdut lupta, dar ne-au ajutat Dumnezeu şi oamenii să ieşim învingători…

– Recent ați fost în Turcia, la investigații post tratament. Oferă-ne detalii, te rog.

– Primul control a fost după o luna de la terminarea tratamentului. Sigur ca am avut emoții, chiar mai mult așteptam rezultatele cu o frica oarecare și neliniște. Dar medicii ne-au dat vestea bună. Rezultatele sunt bune. Desigur am primit aceasta minunată veste cu lacrimi de bucurie. Ne rugam bunului Dumnezeu să ne fie alături și pe parcursul anilor, în care va trebui să facem și alte vizite la medic, să ne dea numai rezultate bune…

– Ce vrei să le transmiţi cititorilor noștri care au fost alături din primele zile ale acestei istorii cu final fericit, citind despre Vlăduţ în articolele publicate în Observatorul de Nord, şi tuturor celor care v-au susţinut financiar sau moral?

– Nu voi uita niciodată oamenii care s-au implicat în Campania de colectare de fonduri pentru tratamentul copilului meu. Cu durere îmi amintesc de suferinţa lui Vlăduț, de fetiţa mea, care se ruga fierbinte ca Dumnezeu să îl aducă pe frăţior şi mămica acasă, şi pe tăticul, care a fost nevoit să plece peste hotare la muncă. Mă doare când îmi privesc părinţii încărunţiţi şi îmbătrâniți de durere. Dar vreau să le mulţumesc tuturor, începând cu familia, finii, rudele, consătenii, şi tuturor celor care au fost alături de noi. Vă mulţumesc că aţi făcut parte din viaţa noastră!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.