Raiul din care Dumnezeu a evadat (I)

0
54
Fotograf: Vadim Şterbate
Fotograf: Vadim Şterbate

O, da, ştiu, Dumnezeu a vrut să locuiască în satul meu de naştere, Slobozia-Vărăncău! El a pus din toate patru părţi dealuri înalte ca să-l apere de vânturi şi să avem unde face în Săptămâna Patimilor denii, a adus căprioare, cerbi şi mistreţi în pădurea dinspre Racovăţ, a semănat pe dealuri ciuperci şi a înroşit locurile cu mure de le strâng oamenii cu căldările, ierbii i-a dat un verde de care te dor ochii primăvara… Pentru ca Raiul să capete contur, a pus alături Nistrul, iar în amonte, chiar lângă locul unde avea să fie școala, a deschis cu mâna Lui divină șapte izvoare. Iarna apa de-a lungul malului nu îngheţa şi mergeam la lecţii după ce ascundeam pe unde ştiam noi un toporaş. Cu el, după ore, tăiam un partal de gheaţă mai sus de izvoare şi mergeam spre casă ca la timona unei corăbii.
Există și o graniță nevăzută cu ochiul — intrând pe timp de arşiţă dinspre câmpia Sorocei în sat, cam pe la Piscul Beciului, simţi un val de aer răcoros care-ţi primeneşte plămânii. Iarna efectul este invers, atunci când în satele din apropiere Stoicani şi Ciripcău viscoleşte, aici, în vale, plouă liniştit.
Nistrul, nu adânc, dar mai lat ca în alte părţi, este zeul slobozienilor. Cam ca Nilul pentru egipteni. Atunci când comisarii roşii au ordonat să fie foamete pe aceste locuri, în Slobozia-Vărăncău nu a murit niciun om. Când nu prindeai un peşte, aduceai acasă o căldare de scoici. Doamne, parcă se răsturnase cornul abundenţei, nici într-un an nu au fost atâtea scoici şi atâţia peşti în aceste ape cristaline. Este pentru că Dumnezeu nu a fost niciodată comisar bolşevic. Veneau din sate îndepărtate oameni cu ceaunaşe în braţe poate or avea norocul să pună în ele un peşte. Unul singur, ca un simbol al credinţei în viaţă. Mulţi au murit cu ceaunul în braţe fără să ajungă la apă.
Tot Dumnezeu i-a dat putere tatălui meu Evghenie Sărătilă, secretar de soviet, şi lui Vanea Botnaru, preşedinte, să adreseze în cumplitul an 1949 organelor de partid şi NKVD-ului o scrisoare cu aproximativ următorul conţinut: ”Satul nostru este mic şi sărac. Nu avem pe cine introduce în lista culacilor”. (O noapte întreagă au fost scrise aceste două propoziţii, cei doi ştiind ce riscă). În final, atunci când zeci de mii de oameni, turnaţi de pişorcile satelor, urcau în vagoanele marfare pentru a fi duşi ca vitele în Siberii de gheaţă, Slobozia-Vărăncău îşi păstra gospodarii. Nici un om nu a fost deportat. Consecinţele le-au suportat autorii scrisorii, dar aceasta este altă poveste.

Citeşte în ziarul „Observatorul de Nord” de mâine prima parte a articolului.

Vlad Sărătilă

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.