25 de ani în care am tot ales RĂUL CEL MIC

Raportat la vârsta unui om, 25 de ani înseamnă mult şi puţin, mai cu seamă reieşind din realităţile existente astăzi. Or, dacă în mileniul trecut, la un pătrar de veac, omul închega deja o familie şi avea un loc stabil de muncă, acum lucrurile stau invers — majoritatea „celor vaccinaţi şi scăpaţi de armată” rămân, cu mai puţine excepţii decât ne-am dori, infantili şi se complac în rolul de consumatori al bunurilor create de altcineva (de părinţi adică). Raportat la vârsta unei ţări, 25 de ani este un timp suficient de afirmare şi de demonstrare că au avut dreptate acei care din toate căile de dezvoltare au ales INDEPENDENŢA. Această axiomă însă nu este valabilă şi în cazul Republicii Moldova.

În anul 1991, îndată după Declaraţia de independenţă, eu eram gata să pun rămăşag cu o colegă de serviciu (care, ironia sorţii, acum locuieşte la Tiraspol) că Republica Moldova va fi printre primele „republici-surori” care va păşi cu dreptul pe noul făgaş, va explora la maximum posibilităţile care i se deschideau în faţă, dar… bine că acel exerciţiu a rămas la nivelul vorbelor, în caz contrar acum eram la mare încurcătură. De altfel, optimismul meu de atunci avea repere cât se poate de serioase — pământul bogat, oamenii harnici, poziţia geopolitică, apartenenţa la valorile europene mi se păreau de ajuns ca acest petic de pământ să se transforme într-o ”gură de rai”, dar… proaspăt ieşit atunci din găoacea „socialismului dezvoltat” şi educat în spiritul „comunismului aflat în faşă” eu nici nu mi-am imaginat cât de mult înseamnă pentru un stat CLASA POLITICĂ. Or, anume aceasta a fost şi este veriga noastră slabă, a fost şi rămâne talaghirul care atârnă greu de picioarele noastre şi nu ne permite să ne mişcăm înainte.

Lunile august şi septembrie sunt perioada când toate fostele republici sovietice sărbătoresc Ziua Independenţei. Unele (Letonia, Lituania, Estonia) culeg roadele îndrăznelii de a se debarasa de trecut şi aderării la o lume cu adevărat civilizată, chiar dacă şi Uniunea Europeană se confruntă astăzi cu o criză profundă, inclusiv de imagine. Altele (Turkmenistanul, Kazahstanul, Kârgâzstanul, Uzbekistanul, Tadjikistanul) se complac, într-o măsură sau alta, în rolul de ţări cu regimuri dictatoriale de sorginte asiatică, cu toate consecinţele de rigoare. Pe de altă parte, Belarus, Armenia şi Azerbaidjan îşi manifestă, cu şi fără ocazie, loialitatea lor faţă de „fratele mai mare” (Federaţia Rusă) care, la rândul lui, în dependenţă de circumstanţe, ba le miluieşte, ba le dă cu bâta pe spinare. Şi numai Republica Moldova, Ucraina şi Georgia se zvârcolesc ca peştele pe uscat, se găsesc mereu într-o stare de incertitudine, se zbat să iasă de sub influenţa Kremlinului şi să câştige indulgenţa Occidentului, dar până una-alta toate se pot „lăuda” doar cu grave pierderi teritoriale. De ce se întâmplă toate acestea? Din cauză că situaţia internă din aceste ţări, dar mai cu seamă din Republica Moldova, este mereu „incendiară”.

Ziceam de clasa politică şi de rolul ei în dezvoltarea sau stagnarea unui stat… În opinia mea, cel mai mare (in)succes al politicienilor moldoveni, de la declararea independenţei încoace, constă în faptul că în toţi aceşti 25 de ani ei au avut marele tupeu de a face ca ţara pe care o conduc să fie percepută ca cea mai săracă din Europa. Indiferent de cine a fost sau este la putere (poate, cu excepţia comuniştilor, care au mers pe altă cale, profitând de rezultatul politicii economice şi fiscale nepopulare, dar eficient promovate de guvernele Sturza şi Braghiş), fiecare a exploatat la maximum această „diagnoză”, reuşind să aducă miliarde de euro sub formă de granturi. Cu părere de rău însă, aceşti bani parcă s-au evaporat, iar noi cum am fost aşa am şi rămas „cu fundul pe gheaţă”. Ba mai mult, clasa noastră politică a putut să obţină o altă performanţă demnă de Cartea Recordurilor, adică a putut să construiască o clasă politică putredă de bogată (ce combinaţie frumoasă de cuvinte! — cel bogat, în majoritatea cazurilor, este şi putred) într-o ţară cu cetăţeni aflaţi la limita sărăciei. Cetăţeni, zişi şi electorat, care 25 de ani a fost impus să aleagă, la diferite niveluri, nu dintre cei mai buni pe cel mai bun, dar dintre cei mai răi pe cel mai puţin rău.

În fine, dacă aceşti 25 de ani au fost altfel decât ne-am dorit noi, nu este cazul să dăm vina pe cineva. Or, acei care s-au aflat şi se mai află la putere nu sunt căzuţi din cer, dar sunt plodul voturilor noastre. Adică, dacă imaginea din oglinda în care privim este strâmbă, nu este cazul să schimbăm rama sau oglinda, dar să demonstrăm că INDEPENDENŢA înseamnă nu doar sărăcie şi umilinţă, dar şi onoare, şi demnitate. În rest… Toate bune şi guvernanţi pe măsura aşteptărilor.

Comentarii

Preluarea știrilor, reportajelor și interviurilor de pe site-ul Observatorul.md se face doar până la 300 caractere cu indicarea sursei (www.observatorul.md – link activ la știrea respectivă ).

About Victor Cobăsneanu
Redactor-șef al ziarului „Observatorul de Nord”, câştigător în topul „10 jurnalişti ai anului”.

Lasă un răspuns

*