Eram să mă sufoc într’o atmosferă neromânească, abătută peste Ardeal din timpul de dominaţie străină, când trebui să iau drumul Basarabiei, unde tradiţia neaoş ortodoxă mă reconforta pe deplin. Şi cu atât mai salvatoare îmi fu călătoria de-o săptămână între Prut şi Nistru, cu cât, părăsind un mediu de „luptători” cu virtutea altora şi cu izbituri pe ascuns, descinsei la bravul regiment de infanterie 39, aşezat la Floreşti, ca trupă de acoperire pe Nistru.
Convalescenţa şi-a făcut veacul, merg spre însănătoşire, iar din comparaţiile care se desprind între sufletul basarabean şi o parte dintre intelectualii de la noi mă conving că n’avem a face cu o mentalitate politică sau cu o altă cultură, ci cu o desfigurare a sufletului românesc, cu o înstrăinare de ceea ce este el în toate provinciile ţării, — şi cu care ne vom ocupa altădată, la locul potrivit. (…) Cum Floreştii este un târguşor aşezat între Bălţi şi Soroca, a doua zi plănuim să vizităm Soroca, oraş care prin numele lui răsunător de amintiri istorice, prin poziţia lui de strajă la graniţa latinităţii, întotdeauna a exercitat asupra imaginaţiei mele o atracţie şi o învolburare de închipuiri pe care sunt fericit că acum am prilejul să le satisfac, confruntându-le cu realitatea.
Mi-aduc aminte de corespondenţa pe care am purtat-o cu scriitorul basarabean Dimitrie Moruzi, căruia îi ceream de la Iaşi lămuriri peste lămuriri asupra nordului basarabean. Iată-mă acum pe drumurile lui ispititoare.
Singurul mijloc de transportat la malul Nistrului este poşta zemstvei care până la Soroca schimbă caii odată la Soloneţ. Deci cu căruţa poştei, lucrată anume ca să poată sui dealurile şi să nu se răstoarne la vale, pornim din Floreşti însoţiţi de căpitanul Curpen, unul dintre ofiţerii care au dat istoriei noastre aceea ce-i lipsea: ocuparea unei capitale, — a Budapestei.
Colindarea stridentă a crivăţului de peste întinderi este acoperită cu zăngănitul tocit al clopotului atârnător de capul oiştei, semn de drum lung şi a pustiu. Într’adevăr, fie că poşta înclină pe-o coastă, adânceşte fundul văei sau se caţără semeaţă pe vârfuri de deal pleşuve, ochiul nu poate face distincţie între cer şi pământ. Pudra de zăpadă pe care a risipit-o cu dărnicie acest început de iarnă târzielnică a uniformizat înfăţişarea boltei multiformă cu figuraţia neregulată a întinderilor de pământ arător. E pustiu, ai senzaţia stepei şi, totuşi, nu te mai saturi gustând plăcerile călătoriei peste dealuri şi văi continuie, poate ca un revers al vieţei orăşeneşti dense, poate din pricina mirajului pe care-l exercită orientul rusesc sau, mai probabil, din simţirea că te afli pe drumurile Basarabiei româneşti. Nefigurat vorbind, aceste drumuri fac parte integrantă din întregul decor basarabean: ele nu au regularitate, unde sunt anul acesta nu vor mai fi la anul, iar trecătoarea lor existentă se datoreşte faptului că pe-aici nu e piatră, încât lunga şi discreta lor desemnare e la voia întâmplării şi la bunul plac al cărăuşilor.
Cu greu le dai de rost, tu, călător strein pe aceste locuri, atât sunt de multe şi de întortochiate. Când pe dreapta, când pe stânga drumului sătesc ce urmăm noi, se lasă la depărtări variabile conacurile proprietarilor şi arendaşilor, cei mai mulţi de origine străină.
Până la Soloneţ trecem prin Chirilovca, sat românesc, după care dăm de Ciripcău, în dreptul căruia cărăuşul, desemnând spre coasta predominantă a satului casa cea mai ridicată şi cu ţinută orăşenească, îmi spune că acolo e născut Constantin Stere. Tovarăşii mei de drum ştiu acest amănunt din desele lor călătorii între Floreşti şi Soroca.
Cu toate că ochii îmi sunt împăienjeniţi de frig şi cu toate că distanţa de la casa lui Stere şi până la noi este umplută cu sur-albastrul pe care-l ţese iarna peste sate, fac ochii mari şi îmi potenţez memoria ca să-mi rămână bine în minte locul natal al chinuitului basarabean.
Sursa foto: Arhiva Muzeul de Istorie şi Etnografie din Soroca
În text este păstrată ortografia originalului.
Radu Dragnea, Revista “Societatea de mâine”,
Cluj, 30 noiembrie 1924
