Din an în an, în domeniul educației tot mai multe locuri rămân vacante. Deși mai puțini decât sunt așteptați, tinerii pedagogi revin în sate și în orașele din raioane pentru a contribui la educarea noilor generații de copii. În ajunul unui nou an școlar, ne-am propus să vă prezentăm câteva istorii ale pedagogilor din raionul Soroca, pentru a descoperi împreună motivele din care și-au ales această profesie și să vedem cum s-au adeverit așteptările lor profesionale, după ce au gustat din această “bucată de pâine” dulce-amăruie.
– Domnule Railean, sunteți profesor de educație fizică la gimnaziul din Voloave. Știu însă că ați venit în pedagogie din lumea dansului. Ați fost coreograf. Povestiți-ne un pic despre prima dvs. profesie și experiența de coregraf.
– După absolvirea școlii din satul Redi-Cereșnovăț, unde am învățat fiind copil, am venit la Colegiul de Arte din Soroca. Mi-a plăcut dansul și am ales să devin coregraf. Aici mi-am început și activitatea profesională. Chiar din cursul întâi am început să activez în ansamblul de dansuri „Nistrenii”, condus pe atunci de domnul Valeriu Topor, care îmi este și consătean. Am dansat în Ansamblul „Nistrenii” din 1993 până în 1997, când am terminat colegiul. În 1998 am plecat la Chișinău, unde coregraful meu, dl Topor, s-a transferat cu lucrul. La Chișinău am mai dansat încă doi ani în colectivul artistic ce ținea de Trupele de Carabinieri, unde dumnealui era coreograf. Pe urmă starea financiară se înrăutățise, nu eram remunerați cu nimic. Atunci am format un colectiv de dansatori cu care am activat în Chișinău timp de patru ani, dar am trecut la dansurile de club. Formația se numea „Shaherezada”, eram doi băieți și două fete. Pe urmă a mai venit o domnișoară la noi în colectiv. Dansam mai în toate cluburile din capitală. De asemenea, dansam la banchete, corporative, aveam program aparte. După patru ani de activitate în Chișinău, la o petrecere corporativă, am fost văzuți de o delegație din Coreea de Sud, iar peste un timp oarecare ni s-a făcut propunerea să mergem să lucrăm în Coreea de Sud, în bază de contract, în trei cele mai mari orașe să dansăm în cluburi de noapte. Am acceptat. Am plecat cu colectivul, dar a fost un contract pe jumătate de an. A fost o experiență extraordinară!
– Ați plecat cu un program pe care îl prezentați și aici? Cum era reacția publicului de acolo la programul dvs.?
– Da, am plecat cu programul nostru, însă acolo ni s-a pus la dispoziție sală de dans, am avut toate condițiile necesare pentru repetiție, pentru înnoirea programelor. Totuși, stilul nostru cu stilul lor de dans este foarte diferit. Am avut un dans cu foc, cu cuțite, cu sticlă. În rest, toate dansurile au fost de club.
– Ați revenit în Moldova…
– Am revenit în Moldova cu un mare regret. Am avut o pierdere în colectiv, o parteneră era bolnavă de cancer. La jumătate de an după asta a decedat.
– Ce s-a întâmplat cu colectivul mai târziu?
– Am activat în Chișinău încă vreo 4-5 luni. O colegă s-a căsătorit, băiatul care a dansat cu noi a plecat. Lumea a început să-și facă viața personală.
– Un motiv a fost că activitatea voastră aducea puțin venit?
– Da, puțin venit, dar cum să vă spun, lucrul de coreograf în cluburile de noapte este nocturn, de la 21.00 la 3.00-4.00 dimineața, un regim foarte complicat. A doua zi, iarăși repetiție. Mulți nu rezistă.
– Cum ați revenit în sat?
– Cât am activat la Chișinău, m-am cunoscut cu soția, ne-am căsătorit, apoi a apărut primul copil în 2000. Locuiam la Chișinău, într-o cameră de cămin cumpărată de mine. Am revenit în sat după ce a apărut al doilea copil.
– Soția dvs., doamna Maia, este și ea pedagog de profesie…
– Maia a studiat la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” la Chișinău profilul filologie, limbi străine. Activa în Chișinău în calitate de profesoară de limba franceză la Centrul de Excelență în Informatică și Tehnologii Informaționale. După, a activat la un liceu din capitală. În Chișinău cu salariul de profesor era foarte greu. În camera de 18 metri pătrați, baie comună, era complicat. Așa am decis să revenim la baștină. Aici am activat mai întâi la gimnaziul din satul Parcani, am fost profesor de muzică. Făceam cercuri de dansuri cu copiii, dar salariul era mic, orele de muzică erau puține. Apoi am activat în domeniul construcțiilor vreo 10 ani. După care, am hotărât că trebuie de făcut studii superioare, am fost admis la Universitatea de Stat de Educație Fizica și Sport, unde actualmente sunt anul IV. Totodată, activez de trei ani deja la gimnaziul Voloave ca profesor de educație fizică.
– De ce ați fost ghidat când v-ați dus să faceți studii superioare și anume la educație fizică?
– Doamna directoare și soția mea, Maia, mi-au propus să vin la gimnaziu în calitate de profesor de educație fizică, fiindcă la gimnaziu nu era profesor. L-am contactat pe dl Donos (șeful Direcției Învățământ de atunci — n.a.) să întreb dacă am dreptul să activez în calitate de profesor de educație fizică. Mi s-a cerut diploma. Diploma de colegiu include trei specialități: profesor, conducător artistic și coreograf. Mi-a permis, dar m-am gândit să fac și universitatea, pentru a avea studii superioare în domeniu.
– Revenirea la baștină a fost mai mult motivată de faptul că în Chișinău e foarte greu de supraviețuit?
– Una că este foarte greu de supraviețuit, dar în afară de aceasta eu sunt o persoană căreia îi place natura, îmi place pescuitul, vânătoarea, cât mai aproape de natură. Îmi place la baștină, iar familia m-a susținut.
– Vă amintiți prima lecție a dvs. de educație fizică la gimnaziu?
– Da, desigur. Asta a fost chiar a doua zi după întâi septembrie 2016. Am intrat în clasa a V-a. Înainte de a veni eu, profesoara bolnavă fusese înlocuită de un profesor de filologie și copiii nu erau mulțumiți de modul cum se desfășurau lecțiile. La prima întâlnire am fost întrebat dacă li se va da o minge cu care să se joace afară, iar eu am răspuns cu un „nu” evident. Am început a lucra după metodologie, după curriculă, după programul de lucru stabilit, după proiectele de lungă durată, proiectele zilnice de scurtă durată.
– Cum era reacția copiilor și cum vă simțeați dvs. în noua postură?
– M-am confruntat cu o problemă. Copiii timp de un an de zile nu au făcut elementarul pe care trebuiau să-l facă la orele de educație fizică. De exemplu, copiii uitaseră care este stânga și care este dreapta, dar încetul cu încetul am revenit la normal.
– V-ați regăsit în specialitatea asta nouă, dat fiind faptul că prima profesie a dvs. este la fel legată de mișcare fizică?
– Da. După ce am activat atâția ani în coreografie, pot spune că aceasta este mult mai solicitantă, deoarece se depune mai mult efort în coreografie decât într-un sport oarecare. Pur și simplu, cel care este dansator știe pe ce bază se mănâncă această pâine, este multă muncă și iar muncă.
– Ce situații complicate sau plăcute apar în lucrul cu copiii?
– Situațiile plăcute sunt atunci când vii la ore și simți că elevii sunt remunerați emoțional și au activat cu plăcere la ora aceasta de educație fizică; susținerea colegilor care este un beneficiu, de asemenea. Probleme cu care ne întâlnim în primul rând este starea sălii, unde nu se ajung bani pentru reparație, starea inventarului, care este foarte vechi și suntem la limită. Timp de trei ani de zile am făcut câteva proiecte prin care am adus câte ceva în școală. Ne-am adresat și la Direcția de învățământ Soroca și la Chișinău am scris, iar răspunsurile sunt că vom face, că nu sunt bani. Până nu facem proiecte, nu se rezolvă nimic. Am participat în câteva proiecte, ne-am adus mingi, corzi, bastoane, conuri, masă de tenis, palete, mingi de ping-pong, care sunt niște lucruri ce se deteriorează repede.
– Care este atitudinea față de lecțiile de educație fizică, în opinia dvs., și cum ar trebui să fie atitudinea în școlile noastre?
– Am așa o impresie că statul, nu că sistemul de învățământ, dar statul vrea să ne aducă la situația în care să creștem generații bolnave. S-a scos notarea elevilor, acum le punem calificative, „foarte bine”, „bine”, „suficient”. Am fost la câteva seminare unde ni s-a spus că la eduсația fizică nu se pun note, deoarece foarte multe apeluri au venit de la părinți că noi asuprim copiii, că se face discriminare etc. Spuneți că se face discriminare la educație fizică unde se dau probele unul pe excelent, unul mai slab, dar la celelalte obiecte precum fizică și matematica când se pun note la o persoană 10, la alta 5, nu se face discriminare? Capacitatea fizică și intelectuală sunt aceleași lucruri, organismul uman are capacitatea de a învăța și are capacitatea de a face sport pentru a fi sportiv.
Atitudinea față de educația fizică trebuie să fie foarte serioasă, deoarece copiii acum începând din grădiniță sunt cu gadgeturi, telefoane, tablete, calculatoare. Ei nu au când să se joace, să se dezvolte fizic, să savureze plăcerea de a interacționa cu oamenii din jur, să facă o excursie, să se plimbe cu bicicleta, să iasă la plimbare chiar cu părinții. În sat este foarte greu, părinții sunt plecați. Copiii nu au cu cine ieși la o plimbare. Au rămas cu bunica, cu bunelul, iar ei sunt bucuroși să aibă cu ce-i hrăni, cu ce-i îmbrăca și cu ce-i încălța. Este o degradare foarte mare a tineretului din țară. Pe de altă parte, ce tineret rămâne? Cu cât trece timpul, cu atât mai puțini tineri avem în țară și tot mai puțini copii. Care pleacă, înapoi nu se reîntorc. Am avut persoane care au revenit de peste hotare, au fost acolo la studii și au revenit. Acolo în primul rând se pune accentul pe sport, pe sănătatea omului, dar la noi se avântă numai în politică. Impresia mea și a colegilor din raion este că vor să ne aducă la o degradare totală. De ce este zicala „o minte sănătoasă într-un corp sănătos”, e imposibil fără un corp sănătos să ai o minte sănătoasă.
– În contextul în care foarte mulți părinți lipsesc de lângă copii, profesorul este doar dascălul care îți transmite niște cunoștințe sau nu doar?
– Se observă că elevii au nevoie de părinte, au nevoia de o susținere, de un sfat, de un cuvânt bun, de o îndrumare. Ajungem la așa situații când, imediat ce intru în școală, copiii vin, se interesează ce mai fac, cum sunt. Alți profesori mă întreabă de ce copiii se trag la mine. Nu le pot explica, pentru că suntem diferiți, poți fi profesor extraordinar în materie, dar atitudinea față de copii să fie alta.
– Dvs. sunteți tânăr specialist, având în vedere că nu aveți încă trei ani plini de activitate. Cum tratează statul tinerii specialiști?
– Nicicum. Salariul de 1020 de lei la 10 ore.
– Familia dvs. din câți membri este formată?
– Din patru persoane, eu cu soția și copiii.
– Cam ce cheltuieli aveți în total la energia electrică, internet, telefon, mobil, cablu TV etc.?
– Toate aceste cheltuieli se estimează la 1700 lei lunar.
– Nici măcar utilitățile elementare nu sunt acoperite de acest salariu, nemaivorbind de alimentație, haine etc…
– Nici nu se discută. Cu salariul meu de începător era imposibil. Împreună cu soția, care are un salariu mai mare, deoarece are mai mulți ani de activitate și gradul II didactic, legăm lunar salariu de salariu.
– Ce vă salvează în sat dacă banii nu ajung?
– În sat ne salvează faptul că pe vară puneam 30-40 ari de castraveți și toată vara împreună cu copiii lucram. Ne trezeam la ora 4.00 dimineața și până la 12.00 culegeam castraveții. Veneam acasă, alegeam, pregăteam, venea mașina și îi vindeam. A doua zi iarăși așa. Toată vara munceam, nu ne puteam permite nici odihnă, nici nimic.
– S-a mai schimbat salariul între timp?
– S-a mai schimbat, deoarece mi s-au dat orele de educație fizică de la clasele primare. Sincer vă spun, acum am 3800 lei salariu cu „majorarea” care s-a făcut. Nici așa nu e suficient, la ce prețuri sunt acum și cu doi studenți în România, vă închipuiți? Îmbrăcăminte, drumul, nemaivorbind de mâncarea pe care o transmitem. Cazarea este asigurată de școlile în care își fac studii, dar este foarte greu.
– Cât ar trebui să fie salariul unui profesor, nu contează oraș sau sat, ca acesta să se simtă bine acasă și să nu se gândească la mersul peste hotare sau să cultive castraveți vara în timpul vacanței?
– Suficient pentru un profesor măcar 500 de euro, ca să-și poată permite să-și cumpere cantitatea necesară de legume, de exemplu, e nevoie de 10 kg de cartofi, dar cu prețul care este cumpărăm numai 5 kg și ca să ne putem permite și noi o vacanță la mare vara sau iarna la munte, pentru că pedagogul tot trebuie să se odihnească.
– Dvs. ați vedea loc pentru reforme în domeniul învățământului? Dacă da, în ce ar consta reformele?
– Acum este vorba de schimbarea curriculei. Noi facem activitatea pe curricula veche din 2010, una bunișoară. Am înțeles că vor să schimbe curricula. Din spusele persoanelor care cunosc mai multe, în noua curriculă se vor scoate multe normative, de exemplu la clasa a V-a se scot notele și se dau calificative. Anul ăsta a fost schimbat acest lucru și chiar m-am ciocnit cu astfel de probleme: copiii întrebau ce notă înseamnă calificativul pe care i l-am dat. Copilul nu vrea remunerare bine, foarte bine, ci ceva concret: 5, 9, 10. Într-o altă situație un copil face alergare la viteză, îl dă super, îi pun foarte bine. O altă persoană nu chiar așa, dar îi bine. A treia persoană numai se prezintă, trebuie să-i pun suficient. Copilul din mijloc mă întreabă, de ce cea de-a treia persoană nu a făcut nimic și are suficient și eu am bine? Sau unul a dat pe suficient fiindcă nu s-a încadrat în machet și tot îi pun suficient. Mai degrabă aici este discriminare extraordinară.
– Alți colegi de-ai dvs. se plâng pe mult lucru cu hârtiile, dvs. le împărtășiți părerea?
– Într-adevăr, birocrația asta cu hârtiile… Noi, profesorii de educație fizică, avem puține ore teoretice, undeva 6-8 ore, în rest totul este practică. Complexul de exerciții, de pildă, pe care-l facem noi la începutul lecției îl modificăm 3-4 lecții diferite. Pe urmă alte exerciții nu putem să inventăm, ele sunt de bază.
– În lucrul dvs. prin ce se manifestă birocrația?
– Prin hârtii. Scriem planul de fiecare zi, am alergat, am dat capul la dreapta, mâna la stânga, ridicarea piciorului și mâinii în sus, cui îi trebuie lucrul ăsta? Asta pentru fiecare clasă. Avem elevi cu CES, pentru fiecare elev aparte, facem plan aparte.
– Nu vedeți utilitate în asta?
– Pentru ce trebuie descriere la toate astea? Scriem câte 4-5 pagini la calculator, le dăm la doamna directoare și la directorul adjunct și ei nu înțeleg nimic acolo ce am scris noi.
– Ce ar trebui să se schimbe în domeniul educației fizice?
– În primul rând, ca acest obiect de educație fizică să nu fie unul marginal, domnii de sus (ministerul) vor să facă ca el să devină opțional, cine dorește să vină, cine dorește să nu vină. Eu cred că nu trebuie să fie două ore la clasă, dar patru ore la clasă, cum era înainte.
– Ce o să câștigăm noi, națiunea noastră, din asta?
– În primul rând, o societate sănătoasă. Dvs. mergeți la o lecție și o să vedeți că elevii nu stau corect în bancă, merg încovoiați parcă vin de la prășit, nu-i ținută. Și încă una, se face o oră lunea și o oră vinerea, ce am învățat luni, până vineri s-a uitat.
– Activitatea fizică este și o metodă antistres, pentru că mulți vorbesc acum că majoritatea copiilor sunt stresați…
– Da, la educația fizică copiii se simt altfel, energia negativă se emană din corp, copiii ies de acolo împliniți și sufletește, și fizic. Într-o oră de 45 de min. nu reușim să facem nimic, e puțin. Avem nevoie de 2 ore, una după alta să fie. Când am făcut eu studiile, anii ’85-93, erau 4 ore pe săptămână, aveam pe zi 2 ore consecutiv, atunci profesorul putea să facă cu noi încălzirea timp de 30 de min., apoi proba, pe urmă altă activitate, după asta rezultatele, opiniile, convorbirile, era suficient.
– Dacă ar fi așa cum ziceți dvs., credeți că tinerii n-ar avea nevoie de sălile de sport cu plată?
– Da, desigur. Încă una, statul dacă ne-ar mai ajuta și cu inventar, ca să dotăm sălile de sport mai bine, iar lecțiile să fie și mai atractive pentru elevi.
– Vă mulțumesc mult pentru interviu!
