Covorul moldovenesc — trecut glorios şi viitor incert

Nina Manea: „Covorul „Coroana împăratului” a fost ţesut special pentru acest perete, de dimensiunile lui. Stă aici de peste 20 de ani”
Fotograf — Tatiana Mitrofan

Print

Bijuteria din casa mare de odinioară, covorul moldovenesc, riscă să treacă în arhiva timpului. Tot mai puţine podoabe colorate se întâlnesc în case, iar obiceiul de a oferi un covor moldovenesc în calitate de zestre pentru fete mai că a dispărut. Totuşi, tradiţia ţesutului se mai păstrează în unele sate, de către meşterii populari.

Nina Manea — păstrătoarea meşteşugului

Printre păstrătoarele meşteşugului în părţile Sorocii este şi meşteriţa Nina Manea, locuitoare a satului Căinarii Vechi, Soroca. Doamna Manea a deprins meşteşugul de la bunica, aceasta i-a arătat toate secretele începând de la pregătirea lânii, vopsitul firelor toarse, urzitul covorului şi continuând cu ţesutul în diferite tehnici. Meşteriţa şi-a perfecţionat măiestria ţesând la propriul covor de zestre, iar mai apoi şi la covoarele pentru surorile mai mici. Cu timpul, talentul femeii căpăta tot mai multe aprecieri, iar solicitările pentru ajutor la pregătirea stativelor sau pentru realizarea covoarelor la comandă nu întârziau să apară. La rândul ei, meşteriţa transmite meşteşugul tinerei generaţii.

 Nina Manea ne demonstrează primul covor la care a ţesut, covorul de zestre
Nina Manea ne demonstrează primul covor la care a ţesut, covorul de zestre

„Am crescut într-o familie numeroasă, cu şase fete. Mama nu reuşea să ne pregătească zestre la toate. Aşa că am fost nevoite să învăţăm şi noi, fiecare soră pregătea zestre pentru următoarea. Eu eram cea mai mare fiică şi am învăţat prima, de la bunica. Aveam gospodărie mare şi mama era ocupată de grijile gospodăriei, iar bunica întotdeauna alegea (a alege — aşa mai spun meşterii procesului de ţesut, n.a.). De pe la şapte ani mă aşezam la ales. Cum se termina lucrul toamna, în casa noastră erau aşezate stativele, unde rămâneau până primăvara. Primul covor la care am lucrat intens este cel de zestre, pe care îl am şi acum, are vreo 50 de ani. Desenul se numeşte Lăcrimioară şi e în buchet dublu, în două fire”, îşi aminteşte meşteriţa.

Meşteriţa împărtăşeşte secretele meşteşugului în timp ce ţese o cingătoare

Şezătorile — loc de lucru şi socializare

Atât în casa părintească, cât şi în localitate, iarna erau populare şezătorile. „La noi şezătorile erau aproape totdeauna: torceam, ţeseam, croşetam. La şezători am deprins lucrul. Ne adunam cu plăcere, ascultam fel de fel de întâmplări, era în loc de reţele de socializare. Acum, cu artistele din formaţia folclorică „Băciţele” mai facem şezători”, compară doamna Manea, zâmbind.

Nina Manea, demonstrând modele de covoare vechi şi noi

Întotdeauna e loc de mai bine

Creativă din fire, după ce a ţesut zeci de covoare-şablon, meşteriţa a început să-şi personalizeze lucrările, introducând elemente noi în modelele-şablon desenate de obicei pe hârtie sau creând modele noi. „Pana sură” este unul dintre covoarele pe care le-am îmbunătăţit semnificativ. Am schimbat mijlocul, am introdus maci şi spice — elemente caracteristice, întâlnite la noi”, exemplifică Nina Manea. Covoarele create la Căinarii Vechi întotdeauna au fost înalt apreciate la expoziţii, târguri tematice şi alte evenimente culturale, atât de către oamenii din domeniu, dar, poate mult mai important, de vizitatorii evenimentelor — consumatorii de frumos. Drept dovadă sunt nenumăratele diplome şi sutele de lucrări vândute în diferite colţuri ale ţării şi peste hotare. „De la ultima expoziţie desfăşurată la Palanca a fost cumpărat şi dus în Statele Unite un panou cu cocostârci. Au mai procurat pentru Franţa, Rusia. În oraşul Toliatti, din Rusia, concetăţenii noştri au un restaurant în stil naţional şi au procurat foarte multe lucrări de diferite dimensiuni, pentru a decora localul”.
Potrivit meşteriţei, străinii apreciază mai mult lucrurile realizate manual, precum este şi covorul, în comparaţie cu locuitorii ţării noastre, dar şi moldovenii manifestă interes, ce-i drept, mai des pentru panouri (covor de dimensiuni mai mici, cca 1×1,5 m) decât pentru covoare de mărime tradiţională.

 

Nu acceptă alternativă

Fiecare om alege cum să-şi decoreze casa, unii mai păstrează zestrea mamelor, alţii optează pentru covoare produse de fabrică. Meşteriţa Nina Manea ţine mult la lucrările sale şi la articolele de artizanat în general. Nu a acceptat nici în ruptul capului, oricât ar fi insistat „colecţionarii” de covoare moldoveneşti, care au scos din laiţele moldovenilor multe articole vechi, de o mare valoare culturală şi istorică, să le vândă ori să le schimbe pe alte lucruri. „Au venit la poartă odată nişte oameni cu schimbatul şi dacă nu am acceptat să le schimb, au insistat să le arăt covoarele mele. Le-am aşternut pe prag câteva şi mai scoteam, iar fetele mi le duceau înapoi în casă de frică să nu le schimb. Majoritatea totuşi le schimbă, e mare păcat. Mi-i greu să compar covorul moldovenesc cu altele, poate de aceea că am lucrat mult la ele şi am depus suflet. Covoarele moldoveneşti sunt foarte preţioase: sunt sănătoase, frumoase”.

 Câteva oiţe pe care le are meşteriţa, o asigură cu lână pentru viitoarele lucrări
Câteva oiţe pe care le are meşteriţa, o asigură cu lână pentru viitoarele lucrări

În fiecare localitate sau regiune erau, pe timpuri, femei pricepute la urzit covorul, la vopsit lâna. Gospodinele care se pregăteau de ales covoare apelau la serviciile lor.

Materia primă

Pe timpuri, materia primă nu era o problemă, confirmă soroceanca, majoritatea gospodarilor aveau oi. Lâna era spălată, scărmănată, apoi toarsă de către gospodine. Ulterior, firele erau vopsite în culorile necesare pentru realizarea ornamentului. În unele cazuri acasă, dar cel mai des la femeile pricepute la vopsit, numite prin aceste părţi boiengiţe. Erau utilizaţi atât coloranţi natural, cât şi soluţii chimice. „Eu nu am probleme cu materia primă, am nişte oi şi ne-am înţeles cu ciobanii să-mi dea lâna de la oile mele, după ce tund animalele”,fuf ne comunică meşteriţa.

90-OdN-231115DSC_1044.jpg

 

Nina Manea: „Covorul moldovenesc este un cadou preţios pentru ocazii speciale. Tot mai populare sunt panourile. Eu deseori ofer drept cadou un covoraș”

Povestea covorului

Fiicele şi nepoţii au învăţat arta covorului de la meşteriţa Nina Manea. „Vara, nepoţii vin în ospeţie, iar eu obişnuiesc să scot ghemele cu aţă pe prag, la aer curat, că aşa trebuie aerisite pentru a se păstra mai bine. Într-o vară, nepoţii au zărit încă de la poartă ghemele cu aţă care erau pe prag şi au exclamat: „Uite câte mingi are bunica!”. Atunci am înţeles că trebuie să-i familiarizăm cu meşteşugul. Vilena, trebuie să le lămurim ce şi cum, căci o să crească şi n-o să ştie ce înseamnă acest lucru, i-am zis fiicei. Şi le-am vorbit în detalii. Acum ştiu să ţese şi nepoţelele, şi nepotul”, îşi aminteşte cu drag bunica Nina. Covoarele bunicii însă aveau un rol deosebit în copilăria nepoţilor.

Trebuie să vă spun că în casa Ninei Manea găseşti zeci de covoare cu diferite ornamente, desene şi de diferite dimensiuni, cert este că fiecare odaie este înfrumuseţată cu câte un covor cu desen sau ornament deosebit. Afară de funcţia decorativă însă, din cuvintele meşteriţei, acestea mai serveau şi ca „somnifer” pentru nepoţi. Când nepoţii nu vroiau să doarmă, bunica recurgea la o şmecherie. Le propunea celor mici să-şi aleagă singuri în ce odaie să doarmă, în funcţie de covorul care înfrumuseţează odaia: „Fata cu Cerbul”, „Oglinda”, „Voinicul şi tigrul” etc., apoi le spunea poveşti în care motiva numele covorului. „Unele istorii le ştiam, altele le născoceam din mers ca să-i împac”, îşi aminteşte meşteriţa cu duioşie.

Covoare, panouri, cingători – fiecare articol cu aceiaşi iscusinţă şi cu mult drag.

Copiii învaţă meşteşugul,

dar şi câteva zeci de copii din localitate. Alţi copii învaţă meşteşugul de câţiva ani, la Centrul de meşteşuguri „Meşteriţa” creat în localitate. În prezent, 12 eleve şi câteva femei din sat se adună şi învaţă sau îşi perfecţionează măiestria în ale ţesutului. Copiii au răbdare, se bucură pentru fiecare floare ţesută, susţine doamna Manea. Ca să atragă copiii spre meşteşugul străbun, femeia a recurs la un şiretlic. „Am organizat o expoziţie de lucrări şi copiii au fost interesaţi, puneau întrebări să afle cum se face un covor, dacă e greu? Atunci îi îndemnam să vină la cerc să-i învăţ. Au venit, ne-a împărtăşit dânsa experienţa.

 

În timpurile când există o mare concurenţă şi o ofertă generoasă pe piaţă este important să conservăm şi să promovăm valorile şi tradiţiile naţionale, este de părere meşteriţa, „Suntem datori să transmitem acest meşteşug din generaţie în generaţie ca să nu se piardă”.

Materialele au fost realizat în cadrul proiectului „Consolidarea independenței în mediile de comunicare din Moldova”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent în colaborare cu Internews.

Preluarea știrilor, reportajelor și interviurilor de pe site-ul Observatorul.md se face doar până la 300 caractere cu indicarea sursei (www.observatorul.md – link activ la știrea respectivă ).

Lasă un răspuns