Această poveste a început acum o lună, când am observat în grădinuța unde hrăneam pisicile un ghem de culoare neagră, care se delecta din cina rămasă în cratiță. M-am gândit că poate e un motan al vecinilor, iar când m-am apropiat am văzut că e un arici. L-am mai văzut de câteva ori, dar se ascundea în grabă și nu puteam să știu atunci de ce avea să se întâmple.
Într-o bună dimineață aflu de la vecină, că a prins ariciul și l-a aruncat într-o groapă cu pereți din beton, căci auzise că aricii mănâncă ouă și pui, fiind sigură că ariciul prezintă un pericol pentru păsările domestice. Când s-a uitat a doua zi, ariciul nu mai era acolo. Unde și cum dispăruse nu putea să știe, atât doar că din ascunzișul unde era cuibarul ariciului au început să iasă unul câte unul patru aricei micuți, care, probabil căutau de mâncare, în lipsa mamei.
Atunci vecina a înțeles că ariciul era, de fapt aricioaică, care căuta hrană pentru puii săi. În ascunzișul lor găsise coji de ouă și a înțeles că oaspeții nepoftiți găsiră o sursă de alimentare în poiata găinilor. Atunci a prins cei patru aricei și i-a pus într-o găleată din plastic, neștiind ce să facă cu ei.
Eu fiind o apărătoare înflăcărată a regnului animal, am rugat-o să nu le facă vreun rău puilor de arici, că voi găsi ulterior o soluție și i-am luat la casa părintească, amenajându-le un culcuș mai călduț într-o cutie. Dar ce urma să fac cu ei, încă nu știam, căci erau prea micuți și, evident, că aveau nevoie de grija mamei.
Am început să aflu mai multă informație pe internet cu ce se hrănesc aricii și bucuroasă că am găsit, am adus niște iarbă proaspătă, am tăiat niște cubulețe din castraveți din grădină, le-am dat niște bucățele mici de pâine, dar, se vede că nu erau pregătiți pentru a astfel de masă, căci nici nu s-au atins de ele. M-am îngrijorat puțin, căci știam că dacă nu vor mânca, nu vor putea supraviețui. I-am privit cu jale și am zis că mai fac o încercare.
Aveam niște piept de pui fiert, am tăiat câteva bucăți mici și cum au simțit mirosul de carne, au început să mănânce cu poftă. Se vede că erau foarte flămânzi, căci fiind încă aricei care să hrăneau cu laptele mamei, au trecut prea repede la altă hrană. Dar, ce să-i faci: foamea dă pe de-a dreptul și când nu ai mamă, trebuie să mănânci ce este, ca să poți supraviețui.
După ce au mesit, le-am dat și apă. Așa rămase să trăiască în acea cutie, după care am decis că acolo nu le este destul de confortabil, căci lor le place libertatea ca și oricărui animal. I-am luat atent din cutie și le-am oferit posibilitatea să simtă gustul libertății, pe gazonul de iarbă verde din curtea casei. Știam că aricii au vedere slabă, comparativ cu alte animale, dar mirosul este foarte dezvoltat. Văzându-se la libertate, m-am gândit că vor căuta să se distanțeze de oameni, dar ce am observat? Acolo unde mergeam noi, acolo veneau și ei. Începuseră să comunice, să socializeze cu noi și atunci mi-am zis: „Cât de micuți sunt, dar vor să fie în preajma omului, căci se simt mai protejați.”
Nu degeaba, aricii se consideră ca și alte specii, animale de companie. Am vrut să-i ducem să-i lăsăm în pădurea din marginea satului, dar m-am gândit, că sunt prea mici și nu vor putea trăi fără apă, mai ales pe vreme de caniculă. Am decis să le oferim o șansă de a supraviețui, oricum în condiții de casă, vor avea parte de o îngrijire și atenție mai mare, până când vor putea fi de sine stătători.
Nu știu dacă ne va reuși, că nu am mai crescut arici, dar sper că le vom putea oferi dragostea de care duc în prezent lipsă, chiar dacă sunt niște pui fără mamă. Ne-am atașat cu tot sufletul de ei și nu am putea să-i lăsăm în voia soartei, cu atâtea căi necunoscute. Povestea va urma, căci nu se poate sfârși aici, iar noi, oamenii, rămâne să conștientizăm un simplu adevăr: că Viața unui animal e împărțită între a iubi și a-i învăța pe oameni să se iubească.
Delia DUMITRESCU, Drochia
