Interviu cu soroceni
În ajunul Sfintelor sărbători de Paști, protagonistul rubricii noastre permanente „Interviu cu soroceni” nu putea fi altul decât părintele Sorin Huluță, acel care „a pus pe picioare” și care gestionează cu atâta evlavie și dragoste de Dumnezeu Biserica „Sfinții Martiri Brâncoveni”, care a devenit o adevărată oază pentru credincioși, o adevărată Mecca unde își găsesc înțelegere și alinare toți acei care cred în cuvântul lui Dumnezeu, un muzeu în aer liber și, nu în ultimul rând, o nouă carte de vizită a orașului de pe malul Nistrului. Chiar dacă este născut la Onești, nu cred că există cineva care să conteste faptul că părintele Sorin este un sorocean sadea, care ne reprezintă cu cinste și care merită tot respectul și stima credincioșilor.
− Părinte Sorin, aș vrea să începem cu răspunsul la întrebarea: ce semnificație au aceste sfinte sărbători de Paști?
− O sărbătoare se petrece, și când zic aceasta nu mă refer la o petrecere lumească, or astfel de sărbători se petrec la Biserică, în sfintele locașuri. Prin astfel de sărbători creștinul trebuie să treacă cu adevărat, să fie în Sfânta Biserică în acea zi. După Biserică creștinul merge acasă, în sânul familiei și prietenilor. Cea mai frumoasă rânduială și cu măsură este sărbătorirea cu o conotație aparte sufletească, spirituală. Astfel, marea sărbătoare a Paștelui, marele praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos este una deosebită, care necesită o pregătire sufletească pentru a simți Învierea și pentru a-L primi pe Hristos Cel Înviat în sufletele noastre în chip deplin. De aceea întotdeauna îndemnăm creștinii să petreacă sărbătoarea în Biserică, de unde începe totul. Cu Dumnezeu începem și cu Dumnezeu terminăm. Or, nici un creștin nu poate spune că sărbătorește Paștele, dacă nu este în Biserică în noaptea Învierii. Nu este suficient să vii doar spre dimineață cu coșul la sfințit, deși este o tradiție frumoasă și bună, dar… să nu ne limităm doar la respectarea tradițiilor, dar să facem ceea ce ne-au lăsat sfinții părinți și ceea ce ne învață Biserica de mii de ani — să simțim fiecare Paști de parcă l-am trăi pentru prima oară. Este o rețetă pe care eu o folosesc și ar fi bine ca toată lumea să țină cont de aceasta.
− De circa zece ani sunteți soroceni, dar cititorilor noștri le-ar fi interesant să afle despre viață Dumneavoastră de până la Soroca.
− Vin de peste Prut, din Țara Mare, din Țara-Mamă, de la Onești — un oraș din județul Bacău, situat la vreo 360 de kilometri de Soroca, aflat la granița a trei mari zone geografice ale României — Moldova, Ardealul și Țara Românească. De mai bine de zece ani sunt „naturalizat” aici, pe malul Nistrului, și mereu spun că sunt de la Soroca. M-am așezat aici și iubesc aceste locuri și fără falsă modestie și fără a încerca să stârnesc răutatea cuiva aș putea spune că sunt mai sorocean decât alți soroceni care sunt de o viață aici…
− Pentru Dumneavoastră, „acasă” este la Soroca…
− Așa este. Deseori mergem cu familia în Țară, dar peste câteva zile revenim aici, acasă, la Soroca. Aici mi s-au născut doi copii, aici am cumetri, aici am enoriași, aici am oameni pe care i-am îndrăgit cu toată inima.
− Părinte, pe cine ați lăsat acolo, dincolo de Prut?
− Am lăsat pe cei dragi sufletului meu — părinții, rudele, prietenii. Am venit aici, unde ne-am făcut alte rude și prieteni.
− Părinții v-au susținut ideea de a veni la Soroca?
− Întotdeauna m-au susținut, în primul rând, pe acest drum de slujire lui Dumnezeu. De altfel, i-am avut în vizită chiar în această primăvară și nu demult au plecat de la noi. Slavă lui Dumnezeu că este așa și că este acasă pe ambele maluri ale Prutului.
− Cum a venit sau a cui a fost ideea să veniți la Soroca?
− Ca și orice alt lucru, a venit de la Dumnezeu. Prin oameni se face orice lucru, iar cum zice Sfânta Scriptură, avem nevoie de un om care să ne arunce în scăldătoare. Eu am avut noroc de doi astfel de oameni, iar unul din ei — părintele Gheorghe Saftiuc, socrul meu, din păcate a plecat la Domnul, iar celălalt trăiește și să-i dea Domnul multă sănătate — părintele profesor Mihai Milea de la Buzău, duhovnicul meu. Datorită lor și la solicitarea unor soroceni — buni români, în frunte cu doamna Ana Bejan, am ajuns aici, să-l slujesc pe Dumnezeu.
− Care au fost primele impresii când ați ajuns la Soroca?
− Mi-a plăcut, fiindcă dacă nu-mi plăcea, nu rămâneam aici. Cel mai mult mi-au plăcut, bineînțeles, oamenii, deoarece fie locul cât mai frumos, dar dacă oamenii nu au sufletul la fel de frumos ca locul, nu rămâi. Aici am găsit români basarabeni cu suflete despre care anterior citisem în cărți. Astfel, nu mi-a fost greu să mă adaptez la această margine de Țară, la Soroca, departe de locurile natale.
− Sunteți de baștină din Moldova de dincolo de Prut, dar aș vrea să vă întreb, ce știați despre noi, cei de pe celălalt mal?
− Nu pot să mă laud că știam extraordinar de multe lucruri, pentru că și dincolo s-a făcut o mare propaganda anti-frați și anti-unire. Știam ceea ce am învățat la lecțiile de istorie, știam ceea ce îmi povestea bunicul, părinții căruia, adică străbunicii mei, au primit în casa lor basarabeni refugiați. Adică, nu am prea avut multă informație, dar știam că aici, pe malul stâng, trăiesc frații mei. Astăzi mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns aici și nu în altă parte.
(va urma)
