Pe fața noastră, a Diasporei, au curs tone de lacrimi. Pâraie amare șiroiau pe obraji în momentul când ne luam rămas bun de la părinți, lăsându-i scârbiți la poartă.
– Dumnezeu să te binecuvânteze, draga mamei, să te păzească în drumul lung și anevoios! Când ne vom vedea?
– Nu știu precis, mamă. Știu că mă pornesc, dar cum și unde voi ajunge – n-am idee…
Făcându-mi semnul crucii, luându-mi gingaș fața în mâinile bătrâne, uitându-se atent la mine, de parcă ne luam rămas bun pe veci, sărutându-mă dulce, și-a apropiat obrazul ud de-al meu. Acolo s-au întâlnit lacrimile noastre, s-au unit și picurau pe haine, lăsând urme de durere sufletească.
– Să vii măcar la înmormântarea mea, Silvicuța. Am tras nădejde că-mi vei fi sprijin la bătrânețe, dar nu știm niciodată ce ne pregătește viața…
Îmi părea rău de dânsa s-o văd suferind și am alinat-o:
– Ei, de ce vorbești așa, mamă!? Mă duc pe-un an și mă întorc acasă.
– Să te audă Dumnezeu…
Dar s-a întâmplat că dorința ei nu s-a împlinit. Nu i-am ținut lumânarea și nici la înmormântare n-am fost. Pe ultimul său drum au însoțit-o vecinii și cunoscuții, căci pe patronul străin nu-l interesează durerea ta, iar țările străine au regulile lor birocratice.
La fel, pâraie de lacrimi sfâșietoare au curs la despărțirea cu copiii. Oare există ceva mai dureros pe lume decât atunci când îi lași pe seama bunului Dumnezeu și pleci în lumea mare, neștiind ce va fi cu tine, ce se poate întâmpla cu dânșii, iar tu, fiind absentă, nu-i vei putea apăra?! Durerea e dublă, căci nu te mai preocupi de tine – gândurile îți sunt mereu la ei:
– Când te vei întoarce, mamă?
– Peste un an.
– Avem nevoie de tine.
– Știu. Dar vedeți că în țară nu este de lucru, totul se închide; banii pe care i-am avut în bancă ni i-au luat sub pretextul inflației… Cu ce să vă întrețină mama? Cum să vă ajut!?.
I-am mințit conștient, căci, având o sumă mare luată la procente, era imposibil să mă întorc peste un an. Ne-am îmbrățișat și-am plâns. Lacrimi zbuciumate curgeau fără sfârșit. Mă uitam în ochi și îi încurajam, dar simțeam că parcă cineva îmi tăia aripile, sub care se ascundeau ei la necazuri. Din acea mamă puternică, care le era scut în timpul furtunilor, am devenit neputincioasă, căci aveam să fiu prea departe de dânșii, la impas. E insuportabil de greu când mama nu-și poate proteja puișorii!..
Râuri de lacrimi au curs și când priveam prin fereastra autobuzului la câmpurile ce se perindau, unul mai frumos decât altul. Era primăvară, cald, luminos. În țara mea totul înverzea, înflorea, prindea viață, iar în suflet era trist și întuneric. Ca în mormânt!
Plecam într-o lume necunoscută, neștiind unde voi ajunge, căci tare multe cazuri teribile se întâmplau pe timpuri cu cei care se duceau la câștig. Puteai să nu ajungi la destinație, să fii vândut în robie sexuală, să nimerești la închisoare, să fii deportat în țară, să mergi săptămâni întregi prin munții periculoși și să stai toată ziua în mlaștina înghețată, să te târâi ca șarpele noaptea pentru a evita grănicerii…
Mergeam cu frica în sân și plângeam. Îmi luam rămas bun cu mare părere de rău de la plaiul pe care îl iubeam. Imaginea fiecărei parcele de deal o întipăream în mine, căci pe atunci nu erau telefoane pentru a o păstra în memoria lor. O ascundeam în inimă și promiteam meleagului drag că mă voi întoarce. Eram convinsă, că alte tărâmuri, cu toate minunățiile lor, nu mă vor cuceri, iar eu nu mă voi vinde nicicând altor frumuseți, nu voi schimba țărâna sfântă pe un pământ străin!..
Pâraie de lacrimi au curs în străini. Acele lacrimi dor enorm, căci acolo ești un nimeni, un emigrant care te angajezi ca slugă! Iar sluga trebuie să îndure, să aibă răbdare, să-și îndeplinească conștient obligațiile de slugă, să-și ascundă bocetul din suflet și dorul de casă, să zâmbească mereu. Și doar noaptea să-și plângă tristețea…
Pe harta Republicii Moldova există o mare – Marea Lacrimilor Diasporei. O mare nevăzută, cu apă sărată, limpede, dar zbuciumată, necunoscută și nestudiată de savanți, care își ia începutul prin anii ’90 din secolul trecut. În ea curg fluvii din diverse țări…
P.S. Mă doare enorm când aud disprețul față de Diasporă din partea unora, fie persoane simple sau personaje politice. Mă doare când aud că trebuia să ni se ia dreptul la vot, de parcă n-am fi și noi (sute de mii de moldoveni), cetățeni cu acte în regulă, dar niște dușmani ai Moldovei! M-a durut mult când am auzit chemarea să ni se dea „la bot”, ca și cum nu tot din vina lor, a celor care au fost la conducere, am ajuns să fim Diasporă!
Diaspora nu trădează, căci așa a și rămas cu dorul de plai și de neam, cu speranța de a se întoarce, având un vis: în țara ei să se termine corupția (din cauza căreia poporul suferă), să devină prosperă și Marea Lacrimilor să se usuce, să dispară pe veci!
Silvia CIPOVENCO, scriitoare or. Drochia, (Diaspora din Italia)
