Purtând lanțuri la mâini, vânduți ca bunuri mobile și deportați în Transnistria, romii de la noi au trecut prin secole de marginalizare sistematică. De la sclavie până la genocidul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, povestea acestei comunități este o rană istorică care încă cere recunoaștere, asumare și vindecare.
O istorie dureroasă începută în secolul al III-lea
Romii, populație de origine indiană, au început migrarea din India în Europa în jurul secolului al III-lea d.Hr., însă primele mențiuni scrise în spațiul românesc apar abia în secolul al XIV-lea. La 3 octombrie 1385, domnitorul Dan Vodă menționa existența a 40 de „sălașe de ațigani” dăruite Mănăstirii Vodița, iar fratele său, Mircea cel Bătrân, confirma aceste donații și adăuga altele în 1388.
De atunci, istoria romilor pe teritoriul românesc a fost marcată de robie și discriminare profundă. Robii romi, sedentari sau nomazi, nu beneficiau de libertate juridică sau de deplasare, fiind considerați bunuri mobile, supuși vânzării, pedepsei corporale și umilințelor publice.
„Bătuți, înfometați, aruncați goi în zăpadă”
Mihail Kogălniceanu a descris cu groază soarta romilor din tinerețea sa: „Chiar pe ulițele orașului Iași, în tinerețile mele, am văzut ființe omenești purtând lanțuri la mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani!”
Dezrobirea oficială a început în 1843 și s-a încheiat abia în 1856, fiind rezultatul unei presiuni crescânde din partea diplomaților străini și a conștiinței sociale emergente.
Între războaie: o perioadă de speranță și organizare
Perioada interbelică a adus o scurtă respirație comunității rome. Grupările organizate încercau să combată cerșetoria, analfabetismul și concubinajul, promovând educația, respectul față de lege și împroprietărirea romilor nomazi. Era o perioadă de efort colectiv pentru integrare și demnitate.
Holocaustul romilor: 25.000 deportați, 11.000 morți
Însă speranțele au fost spulberate pe timpul conducerii lui Ion Antonescu, care a ordonat deportarea romilor în Transnistria. Recensământul din mai 1942 a identificat peste 40.000 de „romi-problemă” – nomazi, recidiviști sau fără ocupație. „Decizia de a-i evacua pe romi dincolo de Nistru a fost luată personal de Antonescu, în mai 1942”, arată Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România.
În iunie 1942 a început deportarea: 25.000 de romi, adică 12% din populația totală romă, au fost trimiși în Transnistria. Aproape jumătate dintre ei – circa 11.000 – au murit în lagărele de acolo, din cauza foametei, frigului și bolilor.
Un trecut care obligă la memorie și acțiune
Povestea romilor este una a supraviețuirii în ciuda unei istorii marcate de suferință, sclavie, discriminare și genocid. Recunoașterea acestei realități istorice nu este doar o chestiune de justiție morală, ci o necesitate pentru construirea unei societăți incluzive și echitabile. Educația, comemorarea și asumarea sunt pașii esențiali pentru ca istoria să nu se mai repete – nici în fapte, nici în prejudecăți.
