Recent, la Chișinău, în incinta Muzeului Național de Istorie a Moldovei a avut loc lansarea cărții „Manifest pentru unire”, semnată de istoricul și jurnalistul Ion Mischevca, personalitate bine cunoscută în diferite ipostase — istoric, jurnalist, savant, editor, colaborator la Curtea Constituțională, animator radio sau… chiar polițist chinolog și care nu este străin Câmpiei Sorocii. În ciuda pandemiei, evenimentul a fost unul de anvergură, or printre cei prezenți la lansare au fost persoane bine cunoscute în domeniul academic din Republica Moldova, dar și, virtual, președintele Academiei Române. Redacția noastră i-a solicitat domnului Mischevca un interviu.
- Domnule Ion Mischevca, ar fi bine să începem dialogul nostru cu scurte date biografice, pentru a satisface curiozitatea cititorului nostru care, cu siguranță, persistă atunci când numele celui intervievat este unul sonor, dar nu se cunosc prea multe amănunte…
- M-am născut în data de 29 decembrie 1989, în orașul Dondușeni, RSSM. Când nu împlinisem nici măcar un an, părinții mei au divorțat, iar eu niciodată nu l-am cunoscut pe tatăl biologic. Apropo, el este ucrainean, dar eu sunt român. Celor care ar putea să-mi reproșeze „impuritatea etnică” le răspund în maniera lui Titu Maiorescu, care i-a replicat lui Simion Bărnuțiu, atunci când acesta s-a arătat nemulțumit de acceptarea unui principe neamț la tronul României, în felul următor: „problema (domnului Bărnuțiu — n.a.) nu-i că românii vor deveni nemți (odată cu înscăunarea lui Carol — n.a.), ci că un neamț ar putea deveni român”… Am absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova, iar actualmente sunt doctorand în istorie. În 2007, când eram în clasa a XI-a la Liceul Teoretic „Principesa Natalia Dadiani” din Chișinău, am obținut locul I la Olimpiada Republicană de Istorie. Primul meu articol științific a apărut în 2008 (în coautorat) și se intitulează: „Rolul diplomatic al familiei Moruzi în problema basarabeană”. Ulterior, am publicat în revista „Limba Română” alte două studii istorice: „Elita intelectuală românească din Basarabia în Primul Război Mondial. Cazul lui Constantin Stere” (2015) și „Unirea de la 1918 a fost impusă?” (2017). În perioada 2014-2015, am câștigat o bursă de cercetare „Erasmus Mundus” la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Dar pe lângă activitatea științifică, în ultimii 12 ani am lucrat în diferite domenii: ca animator radio la PRO FM Chișinău și la Radio 21 Chișinău, ca editorialist la „Evenimentul Zilei Moldova” și la „Adevărul Moldova”, ca polițist chinolog și ca funcționar public la Curtea Constituțională, Ministerul Mediului și Ministerul Educației, Culturii și Cercetării. Ulterior, am fost realizatorul și prezentatorul emisiunii „Sfatul Țării” de la 10 TV, iar acum sunt editor la Publika TV.
- Și toate acestea până la vârsta de doar 30 de ani?
- Celor sceptici în privința acestei cariere pestrițe le pot arăta carnetul de muncă, iar cârcotașilor le pot spune că nu am făcut decât să particip la concursuri publice și să le câștig. Totodată, nu regret nicio funcție pe care am deținut-o, pentru că am învățat foarte multe de la fiecare loc de muncă. Și, atenție: nu am fost și nu sunt membru al vreunui partid. Am fost polițist atunci când mai onorant era să mergi dezbrăcat pe stradă decât să porți uniformă. Am activat la Curtea Constituțională atunci când această instituție a repus în drepturi limba română. Am lucrat la Ministerul Mediului atunci când braconierii au fost puși la respect și eram la Ministerul Culturii în perioada în care covorul nostru tradițional și mărțișorul au fost incluse în Patrimoniul imaterial UNESCO. De ce mi-ar fi rușine că am muncit cinstit și mi-am dedicat cei mai frumoși ani din viață pentru a încerca să schimb lucrurile spre bine?
- Apropo, povestiți mai mult despre dinastia Mischevca, or eu am auzit despre Dvs. și până la apariția cărții…
- Nu suntem nici pe departe o dinastie, ci o familie obișnuită din Republica Moldova. Avem și rude peste hotare, și strămoși care au suferit din cauza regimului totalitar comunist (străbunelul a fost deportat în 1949). Mai mult ca atât, bunelul din partea mamei s-a născut „Miscăucă” (în 1935, în satul Flămânzeni, comuna Coșcodeni, județul Bălți, actualmente — raionul Sângerei), dar au venit sovieticii și i-au schimonosit numele. De altfel, din cercetările genealogice făcute de unchiul meu, Vlad Mischevca, doctor în istorie, de la care am îndrăgit această nobilă și totodată desconsiderată profesie, numele „Miscăucă” ar putea proveni fie de pe filiera românească, fiind înrudit cu „Mischie” (care înseamnă „oțel de calitate superioară”) și „Damaschin”, fie de pe filiera poloneză, având similitudini cu „Miszkiewicz” (numele poetului național al Poloniei). În tot cazul, n-am vrut și nici nu vreau să-mi schimb numele, din două motive: unu — pentru că ar fi trebuit să modific toate actele, ceea ce presupune un efort financiar și o pierdere de timp și doi — pentru că, în pofida faptului că numele ne-a fost rusificat, noi am rămas români. Este o dovadă în plus că nu numele îl face pe om, ci omul își face numele…
− Eu știu ce vă leagă special de Soroca, dar aș vrea să ne spuneți Dumneavoastră ceva la această temă.
− De Soroca mă leagă două lucruri, la fel de importante: aceasta este localitatea de baștină a soției, ai cărei părinți sunt profesori apreciați la două instituții de învățământ din oraș (este vorba de Mihai Zeamă, profesor de istorie la Colegiul de Arte, și Angela Zeamă, profesoară de istorie la LT „Constantin Stere” — V.C.), și bunica din partea mamei, Elena Mischevca (Raneta), care este originară din satul Niorcani, comuna Tătărăuca Veche. De altfel, cartea „Manifest pentru Unire. Un antidot la neomarxism și progresism” îi este dedicată bunicii, care a decedat recent, cu o lună și jumătate înainte de apariția acesteia. Plecarea ei la Domnul a fost o pierdere imensă pentru toată familia… Dar „Mama Lena”, așa cum îi spunem, știa că scriam o carte și se mândrea nespus de mult, ca, de altfel, pentru orice realizare a copiilor și nepoților săi. Bunica era descendentă din răzeși și pentru mine ea întruchipa cumsecădenia, hărnicia, dăruirea de sine, bunătatea, înțelepciunea și toate celelalte calități specifice bunicilor și mamelor noastre. Prin urmare, sorocenii și mai ales sorocencele au un loc aparte în inima mea.
− „Manifest pentru unire” este prima carte sau au fost și altele? De altfel, de ce „manifest” și de ce acum, dar nu în Anul Centenarului?
− Aceasta este a doua carte pe care am scris-o. Am debutat în 2018 cu lucrarea „Cine suntem? Eseu istoric la 100 de ani de la Marea Unire”, care a apărut la editura „Timpul” și este mică, dar voinică. Are 100 de pagini (ceea ce nu-i o coincidență) și un format „de buzunar”. Prin această cărțulie am încercat să contribui la marcarea Centenarului Marii Uniri și să răspund întrebării din titlu, dintr-o perspectivă istorică. Am fost și sunt extrem de onorat de faptul că la lansarea ei a participat și E.S. Daniel Ioniță, ambasadorul României în Republica Moldova… Cât privește cea de-a doua carte, ideea mi-a venit în decembrie anul trecut, cu câteva zile înainte să împlinesc 30 de ani, după ce am recitit „Manifestul Partidului Comunist” de K. Marx și F. Engels. Prin urmare, titlul nu a fost ales întâmplător. După cum am menționat și în introducerea cărții, lexemul „manifest” nu este apanajul comuniștilor și, ca oricare cuvânt, are dreptul la viață. Am utilizat anume acest termen pentru că el definește cel mai bine scopul lucrării — acela de a promova unionismul și doctrina conservatoare. În fond, cartea este atât o declarație publică a viziunilor și concepțiilor pe care le împărtășesc, cât și o replică neomarxismului și progresismului. Totodată, chiar dacă nu a apărut cu ocazia Centenarului Marii Uniri, lucrarea a văzut lumina tiparului după 100 de ani de la recunoașterea internațională a actului istoric de la 1 decembrie 1918.
− Apropo, unde a avut loc lansarea cărții?
− Lansarea cărții a avut loc în 20 octombrie, la Muzeul Național de Istorie a Moldovei. Din cauza pandemiei, numărul participanților a fost limitat la maximum 50 de persoane, iar purtarea măștilor și păstrarea distanței sociale au fost condiții obligatorii. Cu toate acestea, sala era aproape plină și unul dintre cei care m-au onorat cu prezența (fie și virtuală) a fost președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop.
− Recunosc că încă nu am citit cartea, dar știu că abordați teme și subiecte pe cât de sensibile, pe atât de diverse și complexe...
− În carte sunt abordate mai multe subiecte sensibile, precum femeia și familia, tradițiile și națiunea, credința și Biserica. Totodată, lucrarea demontează tezele stângii privind egalitarismul, globalismul, moldovenismul și anticreștinismul. Prin urmare, cartea dezbate idei, și nu persoane sau organizații politice, fiind un îndemn la polemică, nu o directivă obligatorie.
− Mai știu că prefața și postfața cărții au fost semnate de președintele Academiei Române și de un istoric de renume — cum v-a reușit să captați atenția unor astfel de personalități?
− Președintele Academiei Române este o somitate. Faptul că domnia sa mi-a prefațat cartea mă onorează și mă responsabilizează, deopotrivă. Cu toate că are un program încărcat, în virtutea funcției pe care o deține, domnul Pop este atașat de Basarabia și de aceea nu ezită să-i sprijine pe românii de aici. Prima dată l-am cunoscut când eram pe băncile facultății și am asistat la o prelegere pe care a susținut-o la facultate. Ulterior, în ajunul publicării primei cărți, am început să corespondez cu domnia sa. Îi sunt profund recunoscător pentru atenția pe care mi-a acordat-o și mi-o acordă în continuare. Mă mândresc nu doar că îi sunt contemporan, dar și că am această fericită ocazie de a comunica cu dumnealui. Țin să precizez că Ioan-Aurel Pop este unul dintre corifeii istoriei românilor și un apărător al valorilor naționale. Iar contestatarii săi sunt, pur și simplu, niște epigoni dezarmați de erudiția, prestanța și argumentele domnului Pop… Cât privește postfața cărții, aceasta a fost semnată de istoricul George Damian Mocanu, cercetător la Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, care îmi este și un bun prieten. Țin să-i mulțumesc și pe această cale lui George, pentru tot sprijinul acordat.
− Domnule Mischevca, despre UNIRE au scris mai mulți istorici, de pe ambele maluri ale Prutului. Prin ce se deosebește „Manifestul…”?
− Întâi de toate, aceasta nu este o carte tipică de istorie. În ea nu veți găsi referințe la subsol, ci doar o bibliografie selectivă la final. Nu conține anexe, nu are adnotare și indice. Nu este o monografie. În schimb, este ușor de citit, pentru că am încercat să nu utilizez un limbaj alambicat, astfel încât să fie accesibilă publicului larg… „Manifest pentru Unire. Un antidot la neomarxism și progresism” este o lucrare doctrinar-istorică, în care am îmbinat argumentele științifice cu viziunile mele conservatoare privind disputele ideologice contemporane. Cartea este atât un manifest pentru unionitate și, implicit, românitate, cât și o replică neomarxismului și progresismului, devenite ideologii oficiale în unele state occidentale. Totodată, subiectul Unirii nu este abordat într-o formă strict factologică (când și cum s-a produs), ci prin prisma asumării identității naționale și a analizării acestuia ca fiind atât un fenomen, cât și un proces istoric (de ce s-a produs sau nu).
− Ziceam mai sus că în carte ați abordat nu doar tema Unirii, dar și… importanța femeii și religiei — subiecte, s-ar părea, diferite…
− În general, există percepția eronată că unionismul nu are tangență cu preocupările cotidiene și că este doar un panaceu. Dar tocmai aici este problema: dacă vom rămâne cramponați în această falsă paradigmă, precum că unioniștii trăiesc în „turnul lor de fildeș” și nu-i interesează ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi, că sunt niște romantici și naivi incurabili, riscăm să contribuim la marginalizarea acestui curent. Or, cred că trebuie să combatem un asemenea discurs, să prezentăm argumentele de rigoare și să explicăm care sunt valorile și viziunile unioniste… Consider că orice societate umană trebuie să se bazeze pe trei piloni: Familia, Națiunea și Credința. Din păcate, multe dintre familiile din Republica Moldova și națiunea română din care facem parte sunt separate, iar credința este bagatelizată sau folosită în scopuri meschine. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne reîntregim familia și națiunea sau că trebuie să ne uităm credința.
− De altfel, unde sorocenii pot procura cartea?
− Deocamdată, cartea este disponibilă doar în rețelele de librării „Cartea” și „Cartier” din Chișinău (librăriile „Eminescu”, „Hyperion”, „Făt-Frumos”, „Librăria din Centru” și „Librăria din Hol”), precum și în librăriile „Bestseller”. Sperăm să apară și în rețeaua de librării „Librarius”, dar încă nu am primit un răspuns din partea dumnealor. Până atunci însă, sorocenii care doresc să procure cartea îl pot contacta pe tata-socru: Mihai Zeamă, la următorul număr de telefon: 069322731. Prețul editurii este de 100 de lei.
− Ceva planuri pentru viitor...
− O zicală spune că dacă vrei să-l amuzi pe Dumnezeu, spune-i despre planurile tale. De aceea, nu obișnuiesc să-mi fac planuri pe termen lung. Tot ce-mi doresc este ca familia să-mi fie sănătoasă, națiunea română să fie reîntregită, iar credința să nu mai fie pervertită sau ridiculizată.
− Mulțumesc pentru interviu. Așa să vă ajute Dumnezeu!
