Cum şi era de aşteptat, nu toţi cei 24 de candidaţi la primul fotoliu din stat au ajuns până la startul campaniei: unii şi-au văzut lungul nasului şi au decis să abandoneze „competiţia” pentru a nu se face de ruşine, alţii au înţeles că nu colectează cele 14-15.000 de semnături cum nu-şi văd ceafa fără oglindă, ai treilea au căzut, pur şi simplu, pradă unor circumstanţe sau prevederi legislative mult peste ambiţiile şi aşteprările lor. Până la urmă au rămas 11 pretendenţi, dar nu mi se învârte limba să zic că aceştia sunt cei mai buni dintre cei mai buni, fiindcă (cu unele excepţii, bineînţeles) şi la 30 octombrie vom face ceea ce facem de la 1991 încoace – vom alege din răi pe cel mai puţin rău.
Fără îndoială, mulţi dintre Dvs au altă opinie şi nu vă convine când cineva vorbeşte urât despre „idoli” şi „tătuci”, dar…asta e. Va trebui să înghiţiţi găluşca şi să vă consolaţi cu gândul că eu nu am dreptate şi că anume candidatul Dvs este acel de care are nevoie Republica Moldova.
După ce zarurile au fost aruncate şi a devenit clar cine râvneşte la funcţia de preşedinte (una incomparabil „mai uşoară” decât cea de premier, în opinia mea) ar fi bine să arucăm o privire asupra celor care sunt gata să pună pe umerii lor toată povara şi să facem supoziţii referitoare la scopurile şi intenţiile lor ascunse sau vădite. Astfel, eu aşi împărţi cei 11 candidaţi în patru categorii distincte. Prima categorie, cea mai puţin numeroasă (reprezentată de Igor Dodon şi Marian Lupu) include candidaţii aflaţi „pe val” sau pe „cai albi”, cum doriţi. Şi dacă liderul socialiştilor este de mai multă vreme în „pole pozition”, democratul numărul unu doar în ultimele luni şi-a îmbunătăţit ratingul, care era unul foarte aproape de coada clasamentului. În pofida unor ostilităţi şi incidente avute la întâlnirile cu electoratul, Marian Ilici creşte ca pe drojdii în sondaje şi nu este exclus că în ajunul alegerilor diferenţa dintre ei să fie mult mai mică decât în prezent.
Cea de-a doua categorie sunt candidaţii, care fac parte din „excepţiile” despre care vorbeam mai sus şi care nu-şi ascund „marea lor dragoste” faţă de actuala guvernare (Maia Sandu şi, deja fostul candidat, Andrei Năstase), pe de-o parte sau cochetează, într-un fel, cu puterea (Iurie Leancă), pe de altă parte. Revenind la primii doi, nu am decât să-mi scot pălăria (cum am promis anterior!), să recunosc că nu pricep nici o boabă din ceea ce se întâmplă în politica moldovenească şi să remarc că, până la urmă, alegerea a fost corectă. Or, nimeni nu poate neglija efortul depus de domnul Andrei Năstase şi capacitatea lui de a crea, în termeni-record, o echipă de temut, dar candidatura doamnei Sandu este una mai aproape de ceea ce aşteaptă lumea dornică de a continua “visul turopean”. Chiar omiţând rezultatele celui de-al doilea, decisiv, sondaj sociologic, candidatul PAS-ului pare o nucă mai tare pentru concurenţi, fapt recunoscut şi de Igor Dodon. Adică, această mişcare neaşteptată va însemna nu doar o surpriză pentru societate, dar va da mari bătăi de cap candidaţilor, care se vedeau deja mari mahari şi care vor trebui să-şi schimbe din mers tacticile şi schemele dubioase. Pe unde mai pui, că pentru “regrupări” a rămas foarte puţin timp…
În categoria a treia i-aşi include pe candidaţii, care au potenţial şi „stofă”, dar cărora încă nu le-a venit vremea (Ana Guţu, Silvia Radu, Valeriu Ghileţchi, Dumitru Ciubaşenco). Altfel, doamnele sus-numite sunt realiste şi îşi dau bine seama că actualul scrutin este mai mult decât o rampă de lansare şi că la următoarele alegeri parlamentare (în cazul doamnei Guţu) partidul pe care îl conduce ar putea pretinde la ceva mandate în legislativ sau prezidenţiale (în cazul doamnei Radu, dacă va rămâne independentă) şansele ei ar creşte considerabil. Cât priveşte soarta politică a lui Dumitru Ciubaşenco, nu cred că aceasta este roză, fiindcă la următoarele alegeri Renato Usatâi va avea o vârstă care îi va permite să candideze personal, dar să nu apeleze la „ajutorul dinafară”.
A patra categorie include candidaţii, care au răspuns la apelul partidelor pe care le prezintă (Mihai Ghimpu, Ina Popenco) şi Ostapii Bender din politica moldovenească (Maia Laguta). Şi dacă în cazul lui Mihai Ghimpu mai este calea-valea, deşi domnia sa a „retrogradat din categoria întâia până în categoria a patra”, apoi doamna Popenco are o prestaţie mai mult decât mediocră, iar apartenenţa ei la partidul lui Şhor este prea puţin pentru a pretinde la „un loc sub soarele politic”. La rândul ei, doamna Laguta este de mulţi ani „sub soare”, dar acest lucru nu o avantajează, ci o poziţionează mereu printre outsideri.
Şi încă ceva. Am observat că mai mulţi „prezidenţiabili” promit oamenilor marea şi sarea, se întrec în spunerea de poveşti şi braşoave despre „majorarea salariilor şi pensiilor, schimbarea sistemului de educaţie, medicină ca în America, drumuri europene…” şi alte matrapazlâcuri, care nu sunt în competenţa unui preşedinte. Să fim vigilenţi şi să nu ne lăsăm îmbătaţi de apa rece şi de politicieni, care în loc să stea cu picioarele pe pământ, plutesc printre nori.
