Și după 30 de ani, RM trăiește conform aforismului „Unii s-au dus, iar alții încă nu au venit”

0
160

TABLETA DE VINERI.

Atunci când Republica Moldova și-a proclamat independența și la orizont se întrezăreau noi oportunități și perspective, eu îmi rupeam cămașa de pe mine și îi demonstram (pe degete) unei colege de serviciu că noi vom fi prima dintre republicile ex-sovietice care va simți pe propria piele beneficiile ruperii de la imperiu și prima din cele 15 va cunoaște ce înseamnă adevărata libertate și adevărata prosperitate. Argumentele mele erau, cel puțin, două: unu — noi am fost unicii din fosta URSS cu origini latine și, implicit, nu puteam fi considerați decât un corp străin în acea construcție pestriță și imprevizibilă și doi — spre deosebire de alții, noi aveam o patrie istorică care putea să ne ia în brațe și să ne aducă acasă (de unde am fost răpiți în cel mai mișelește mod). Bine că nu am pus atunci un rămășag că îl pierdeam en fanfare, pe unde mai pui că, ironia sorții, colega de atunci astăzi locuiește la Tiraspol — parcă în RM (de jure), dar parcă nu în RM (de facto).

De atunci au trecut 30 de ani, dar lucrurile rămân în stare de suspendare, fiindcă multă lume se conduce după aforismul „Unii s-au dus, iar alții încă nu au venit”. URSS a plecat irevocabil în istorie, chiar dacă unii mai fac eforturi disperate pentru a reanima „mortul”, iar unirea cu Patria-mamă mai rămâne un vis frumos, care mângâie orgoliile unora și-i lasă reci pe acei care cred că fără trecut poți avea viitor. Deprinși ca cineva să gândească pentru ei, rămânând ostatici ai „centralismului” și principiilor de turmă, mulți dintre noi au încetat să mai dea din coate, preferând să se lase duși de val și pe val. Ba mai mult — ca și în vremurile de rea amintire străinul este aplaudat și pus la loc de cinste, iar aproapele este pus la stâlpul infamiei și scuipat în suflet. Sindromul Stockholm bântuie printre noi, iar călăii sunt idolatrizați și puși la icoane. Se trage în acel care îți pune în torbă și se pupă acel care îți dă cu bâta pe spate. Suntem alintații Europei și SUA și vasalii Rusiei. Suntem feriți de cataclisme naturale majore, dar mereu am știut să ne tăiem creanga de sub propriile picioare, nimicind cu nonșalanță puținul care ne-a mai rămas. Ne complăcem în rolul de cenușăreasă, iar după numărul de milionari suntem printre primii. Industrie nu avem, infrastructura este pusă pe brânci, medicina este pe patul de moarte, iar sportul se ține doar grație entuziasmului și spiritului de sacrificiu. Doar cultura și agricultura ne mai țin în viață și ne duc faima, precum că „unde joacă moldovenii, acolo pământul geme” (deocamdată, geme de veselie, dar nu-i departe timpul când va geme și de durere — dacă nu ne vine mintea la cap).

De altfel, ce înseamnă independența pentru fiecare dintre noi? Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul individual, în dependență de mai multe circumstanțe. Eu, personal, recunosc că nu am un răspuns, fiindcă nu am prea simțit beneficiile acestei independențe. Zic aceasta având în vedere situația la general, or, în particular, fiecare dintre noi și-a construit propria independență, pe placul și inteligența fiecăruia. Și dacă astăzi mai există oaze de frumusețe și bunăstare în Republica Moldova, acestea sunt rezultatul muncii și străduințelor unor persoane care nu au așteptat pară mălăiață de la stat, dar au construit Europa în propria curte sau pe propria stradă. La general stăm prost de tot și luminița din capătul tunelului nici nu se întrezărește… Cu părere de rău, pentru multă lume Ziua Independenței înseamnă doar încă un motiv de a merge la paradă și la frigărui, de a da cu var bordurile și copacii, de a ascunde gunoiul sub preș, de a primi un premiu sau un titlu onorific, de a se lăuda cu ceea ce nu are și de a se screme să pară mai bun și mai frumos decât este.

Apropo, această stare de lucruri, care poate fi văzută de toți acei care vor să renunțe la ochelarii roz, are și o explicație/„justificare”. Or, revenind la aforismul de mai sus, trebuie să ne amintim și de o altă înțelepciune populară, care zice „…când stăpânul nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă”. Adică, până când unii s-au dus, iar alții n-au venit, este (a)normal să domine dezmățul și haosul, dezamăgirea și deznădejdea, dar prea lungă este această perioadă (zisă, mai „cultural”, și de tranziție). Vorba ceea, 30 de ani și în Africa sunt 30 de ani, darămite în centrul Europei…

În fine, dacă cineva simte și crede în independență, aveți toate felicitările și toată aprecierea mea — sunteți niște norocoși și meritați ceea ce aveți. Sărbătoare frumoasă și baftă în toate!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.