Făcătorul de minuni și aducătorul de ploi, Sf.Ilie, este sărbătorit astăzi de creștinii de rit vechi

0
157

   Sfântul Ilie a venit pe lume cu peste 800 de ani î. Hr., în ţinutul Tesvi din Galaad, într-o familie de preoţi, într-o perioadă în care iudeii se închinau idolilor şi zeilor străini, pe vremea împăratului Ahab. Se spune că la naşterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc şi, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacără, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi.

  Legendele mai spun că Sfântul Ilie a fost gospodar, dar cu o fire foarte iute. El şi-ar fi ucis părinţii veniţi în vizită şi a mers apoi la Dumnezeu şi şi-a cerut iertare, primind un car şi un bici de foc pentru a-i ucide pe diavolii care îl stăpâneau. În tradiţia populară, Sfântul Ilie este prezentat ca mergând pe cer într-un car cu roţi de flăcări, tunând şi lovind diavolii cu biciul de foc. Se mai spune că este aducător de ploaie şi că poate provoca furtuni puternice.

   Multe legende spun să Sfântul Ilie nu şi-a încheiat misiunea pe pământ, el ridicându-se la cer şi aşteptând acolo sfârşitul lumii, pentru a se lupta cu căpetenia diavolilor. Este considerat „mustrător al împăraţilor celor fărădelege şi pedepsitor al prorocilor mincinoşi, minunat făcător de minuni şi râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, cel mai mare între proroci”. Regele Ahab, în vremea căruia ar fi trăit Ilie, s-a căsătorit cu Isabela, o prinţesă feniciană din Sidon, care se închina zeului Baal. Ahab, preţuind frumuseţea femeii mai mult decât credinţa în Dumnezeul părinţilor săi, şi-a obligat poporul să se închine zeului Baal, încurajând în acest fel idolatria. Toate aceste fapte au atras mânia lui Dumnezeu, iar Sfântul Proroc Ilie a primit misiunea de a-l mustra pe rege şi de a întoarce de la închinarea la zei poporul care se tăvălea în necurăţie şi aducea pe fiii săi jertfă diavolilor (zeului Moloh, zeul fericirii, îi erau aduse drept jertfe copii sacrificaţi prin ardere). Certându-l pe Ahab, Sfântul Ilie îi spune: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu!” (3 Rg 17;1). Sfântul Ilie s-a retras pe malul râului Cherit. Iar în urma lui, seceta şi foametea a cuprins toată ţara. Atunci s-a împlinit cuvântul lui Moise către iudei: „Cerurile tale, care sunt deasupra capului tău, să se facă aramă şi pământul de sub tine fier” (Deuteronomul, 28 – 23). Căci Dumnezeul l-a ascultat pe Sfântul Ilie.

După trei ani şi jumătate, dovedindu-se că numai credinţa în Dumnezeul lui Ilie este cea adevărată, poporul israelit şi-a recunoscut greşeala de a se fi închinat zeului Baal, strigând: „Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat”. „Până când veţi şchiopăta voi de amândouă gleznele voastre?”, întreba Sfântul Ilie mulţimile adunate pe Muntele Carmelului: „Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pământul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el”, le spune israeliţilor, mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor.

Rugându-se atunci Ilie, o ploaie a răcorit pământul şi foametea a încetat. Sfântului Proroc Ilie nu i-a fost dată moartea, fiind ridicat la cer într-un car de foc. Şi potrivit Tradiţiei Bisericii, el este viu în trup, aflat în grija lui Dumnezeu în locaşurile cereşti.

  De ziua Sfântului Ilie, oamenii nu lucrau, pentru a nu cădea grindina, şi nu mâncau mere, pentru ca grindina să nu fie de mărimea acestora. Tot în această zi, femeile mergeau la biserică şi dădeau pomană pentru morţi din roadele gospodăriei.  În dimineaţa acestei zile se culeg plante de leac, în special busuioc, care sunt puse apoi la uscat, iar femeile duc busuioc la biserică pentru a fi sfinţit după care, întoarse acasă, îl pun pe foc, iar cenuşa rezultată o folosesc în scopuri terapeutice. De Sfântul Ilie, românii îşi amintesc şi de sufletele morţilor, în special de sufletele copiilor morţi. Femeile chemau copiii străini sub un măr, pe care îl scuturau şi dădeau de pomană merele căzute. Bisericile sunt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea morţilor (Moşii de Sânt-Ilie), iar la casele gospodarilor sunt organizate praznice.

De Sfântul Ilie, la sate, apicultorii recoltau mierea albinelor. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbaţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, ajutaţi de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină. După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele şi vecinii invitaţi la acest moment festiv, gustau din mierea nouă şi se cinsteau cu ţuica îndulcită cu miere. Masa festivă avea menirea de a asigura belşugul apicultorilor.

Sânt-Ilie marchează şi miezul verii pastorale, dată la care le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soţiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.