Vizita Maiei Sandu la Kiev și Bruxelles ne dă speranțe, iar realitățile de la Chișinău ne toarnă plumb în picioare

0
129

TABLETA DE VINERI. Vizitele președintelui Republicii Moldova, Maia Sandu, la Kiev și Bruxelles nu au fost „de conjunctură” sau „de amiciție”, cum s-au grăbit să se le catalogheze unii dintre acei care suferă de „strabism” politic și privesc doar într-o parte, dar sunt cu bătaie lungă, cu siguranță. Nu vreau să mai repet ceea ce a afirmat mai multă lume, gen „doamna Sandu a făcut în câteva zile mai multe decât Dodon în patru ani”, dar trebuie să fii foarte rău intenționat ca să nu recunoști că cel puțin dezghețarea relațiilor cu vecinii înseamnă mai mult decât afirmația președintelui moldovean că „Crimeea este a Ucrainei” sau salutul „Slavă Ucrainei”, devenit oarecum un fel de parolă în relațiile Kievului cu toată lumea, dar ceva mai mult. Or, pe de altă parte, în relațiile cu Uniunea Europeană, Chișinăul a știut dintotdeauna să ascundă bine piatra din sân și să spună, în multe cazuri, altceva decât ceea ce gândește, dând impresia că se simte de minune în pielea vițelului cuminte care suge de la două vaci (fără sa aibă frică de înțărcarea iminentă).

   De altfel, referitor la vizita în Ucraina eu, dacă nu vă supărați, nu mi-aș rupe cămașa de pe mine și nu m-aș grăbi să afirm că relațiile dintre noi sunt de-acuma beton și că vecinii de peste Nistru și-au revăzut până la măduva oaselor politica în relațiile cu Republica Moldova. Și când zic aceasta nu vreau să par răutăcios sau, Doamne ferește, să seamăn zâzanie, dar așa sunt eu, unul căruia îi trece mai greu supărarea, un om care consideră că în relațiile dintre doi trebuie să prevaleze principiile egalității, dar nu a fraternității (cine este mai mare sau mai mic, mai bogat sau mai sărac, mai frumos sau mai urât sau, dacă vreți, cine și de ce trebuie să fie eroi ai bancurilor de prost gust — am făcut armata în Ucraina și știu despre ce vorbesc). Bineînțeles, mă bucur și aplaud decizia istorică a celor doi președinți de a construi magistrala Kiev-Chișinău sau, dacă doriți, Chișinău-Kiev și, foarte important!, a podului peste Nistru, Cosăuți-Iampil sau, dacă doriți, Iampil-Cosăuți, dar relațiile dintre cele două părți sunt mult mai întortocheate decât aceste obiective cu adevărat grandioase. Să zicem, cum rămâne cu faptul că în conflictul din Trasnistria partea ucraineană a fost deschis de partea separatiștilor (acum, după ce au simțit ce înseamnă să ai sula în coaste, vecinii și-au schimbat optica, dar… n-am prea auzit că cineva să-și pună cenușă pe cap și să recunoască că s-a greșit atunci), cum rămâne cu disputele de la frontieră când pentru câțiva sute de metri la Giurgiulești vecinii ne-au luat câțiva kilometri la Palanca, cum rămâne cu cele peste 130 de proprietăți ale Republicii Moldova de pe teritoriul Ucrainei, cum rămâne cu suita de hidrocentrale pe care Ucraina preconizează să le construiască pe Nistru și să ne facă și pe noi, sorocenii, ostatici ai unor interese economice în detrimentul unor grave probleme ecologice, cum rămâne cu soarta românilor din Bucovina și a celor din sudul Basarabiei, care, din câte țin eu minte, nu s-au prea bucurat de sprijin din partea autorităților centrale… Nu zic că aceste probleme „cu barbă” sunt rezultatul guvernării nefaste a actualei elite politice ucrainești, dar întreb și eu, fiindcă nu am prea văzut o mare dorință a Kievului de a repara greșelile făcute anterior și de alții.

Pe de altă parte, relațiile Chișinăului cu Bruxelles-ul sunt mult mai explicite. Spre deosebire de alte parteneriate, Uniunea Europeană este gata să ne ajute, punându-ne în față două sarcini — stârpiți corupția și instaurați un guvern în care noi să avem încredere. Cu părere de rău, și una, și alta sunt greu de îndeplinit, fiindcă la Chișinău nu există destulă voință politică pentru a lăsa trecutul sumbru pentru un viitor mai luminos. Poate că sună cam patetic această afirmație, dar cum altfel să definești ceea ce a fost și ceea ce ne dorim să fie? De altfel, la Bruxelles doamna Sandu a recunoscut, printre altele, că „…suntem un popor european, cu vocație europeană și viitor european. Însă acest viitor ni-l putem crea doar noi, prin lucrurile pe care le facem acasă — prin lupta împotriva corupției, prin munca continuă pentru modernizarea țării, prin apărarea valorilor democrației și ale statului de drept și edificarea Europei la noi acasă”. Frumos spus, dar acest lucru — edificarea Europei la noi acasă — l-am auzit încă de la Vladimir Voronin și… ce folos? Îmi doresc sincer că, de data aceasta, această edificare chiar să aibă loc și sper că politica externă promovată de actualul președinte să aibă continuitate și pe interior.

Până una-alta însă, la Chișinău este mult până la limpezirea apelor. Instaurarea unui guvern „de formație nouă” este aproape imposibilă — orice candidatură propusă de doamna Sandu ar putea fi votată, dar majoritatea parlamentară va avea grijă ca să-i pună bețe în roate. Cât privește dizolvarea parlamentului, majoritatea celor din legislativ nu dorește să dea pasărea din mână pe cioara de pe gard. Și punctum…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.